Înțeleg că nu voia să descopăr că te-a abandonat în groapă, reluă Richard după o scurtă pauză. Ceea ce nu pot să înțeleg e de ce te-a lăsat acolo de la bun început.
— Îți amintești noaptea când mi-ai explicat de ce nu au funcționat sistemele de protecție ale lui RoSur? întrebă Nicole după o clipă de gândire. Tot atunci v-am întrebat pe tine și pe Janos dacă l-ați văzut cumva pe generalul Borzov…
Întorcându-se spre piața centrală și cortul amplasat acolo, Nicole petrecu cincisprezece minute explicându-i lui Richard întreaga sa ipoteză despre conspirație. Îi vorbi de contractul mass-media, de medicamentele pe care Francesca le administrase atât lui David Brown cât și lui Reggie Wilson, și despre raporturile sale proprii cu principalii protagoniști. Nu-i pomeni nimic de cubul primit de la Henry. Richard fu de acord că probele erau covârșitoare.
— Deci crezi că te-a părăsit ca să nu fie demascată?
Nicole încuviință din cap, iar Richard fluieră.
— Acum totul se potrivește. Mi-a fost clar că Francesca conducea spectacolul când ne-am întors pe Newton. Atât Brown cât și Heilmann primeau ordine de la ea. Își trecu un braț în jurul umerilor lui Nicole. N-aș vrea s-o am dușman pe femeia asta. E limpede că n-are nici un fel de scrupule.
44. UN ALT BÂRLOG
Richard și Nicole aveau de rezolvat probleme mai importante decât chestiunea Francescăi. După ce se întoarseră în piața centrală, descoperieă că le dispăruse cortul. Bătăile repetate în acoperișul avianilor rămaseră rară răspuns. Precaritatea situației le deveni limpede amândurora.
Richard era tot mai morocănos și necomunicativ. Se scuză față de Nicole, spunându-i că personalitatea sa îl făcea să se închidă în sine în momentele de nesiguranță. Câteva ceasuri nu se dezlipi din fața computerului, întrerupându-se din lucru doar pentru a-i pune lui Nicole întrebări referitoare la geografia New York-ului.
Nicole se întinsese pe sacul de dormit, cu gândul la traversarea înot a Oceanului Cilindric. Nu era o înotătoare excepțională. La antrenamente avusese nevoie cam de cincisprezece minute pentru a înota un kilometru, și asta se petrecuse într-o piscină cu apă liniștită. Pentru a traversa oceanul, ar fi trebuit să parcurgă cinci kilometri în ape reci și agitate. Și era posibil să fie însoțită și de creaturi simpatice precum bioții rechini.
Un bărbat vesel și gras de douăzeci de centimetri înălțime îi întrerupse meditația.
— N-ai vrea să bei ceva, frumoasă fetișcană? o întrebă Falstaff. Nicole se rostogoli și-l studie de aproape. Robotul ținea în mână o cană burduhănoasă, cu un lichid din care sorbi cu nesaț, vărsând o parte pe barbă. Se șterse cu mâneca și sughiță zgomotos. Și dacă nu vrei nimica de băut, rosti el cu un puternic accent britanic, băgându-și mâna în pantaloni, atunci poate că bătrânul Sir John te-ar putea învăța câte ceva în așternut. Fața lui micuță devenise în mod clar pofticioasă. Grosolană, dar foarte caraghioasă.
Nicole râse. La fel și Falstaff.
— Și nu doar că sunt isteț, rosti robotul, dar fac și pe alții să se simtă bine.
— Știi, îi spuse Nicole lui Richard, care urmărea scena de la câțiva metri, dacă te plictisești vreodată să fii astronaut, ai putea să faci milioane cu jucării pentru copii.
Richard se apropie și-l ridică pe Falstaff. Îi mulțumi lui Nicole pentru compliment.
— Așa cum văd eu lucrurile, avem trei opțiuni, spuse el foarte serios. Să traversăm înot oceanul, să explorăm orașul pentru a vedea dacă putem găsi destul material pentru o barcă, ori să așteptăm aici până vine cineva. Nu sunt prea optimist în privința nici uneia dintre aceste variante.
— Atunci, ce sugerezi?
— Propun un compromis. După ce se luminează, haide să cercetăm zonele cheie ale orașului, în special cele trei piațete, și să vedem dacă nu descoperim ceva care să ne ajute să înjghebăm o barcă. Vom aloca o zi ramană, poate două, acestei explorări. Dacă nu descoperim nimic, traversăm înot. Nu am încredere într-o eventuală echipă de salvare.
— Mi se pare corect. Dar aș vrea să facem altceva întâi. Nu avem multă mâncare, așa că m-aș simți mai liniștită dacă vom scoate din groapă pepenele-mană pentru început. În acest fel, ne punem la adăpost de surprize neplăcute.
Richard fu de acord că asigurarea rezervei de alimente constituia o acțiune prudentă. În schimb, nu-i surâdea ideea utilizării din nou a firului de sutură.
— Ai avut noroc în multe privințe, declară el. Nu numai că firul nu s-a rupt, dar nici n-a alunecat de pe brâul pe care l-ai confecționat. Și cu toate acestea, ți-a tăiat complet mănușile în două locuri și aproape că a trecut și prin materialul brâului.
— Ai altă idee?
— Corzile plasei, răspunse Richard. Ar trebui să fie perfecte, cu condiția să le putem obține. Atunci eu aș coborî, ferindu-te de―
— Greșit, îl întrerupse Nicole. Îi zâmbi. Cu tot respectul, Richard, nu-i momentul prielnic să faci pe tipul macho. Folosirea plasei este o idee grozavă. Însă ești prea greu. Dacă se întâmplă ceva, nu voi fi niciodată în stare să te trag sus. Îl bătu pe umăr. Și în plus, sper să nu-ți rănesc vanitatea, dar dintre noi doi, probabil eu sunt mai atletică.
Richard simulă mândria rănită.
— Și cum rămâne cu tradiția? Bărbatul trebuie să dea întotdeauna dovadă de rezistență fizică și agilitate. Nu-ți aduci aminte de desenele animate din copilărie?
Nicole râse din toată inima.
— Da, dragul meu, numai că tu nu ești Popeye, iar eu nu-s Olive Oyl.
— Nu-s sigur că am să rezist, rosti el, scuturând capul cu putere. Să descopăr la vârsta de treizeci și patru de ani că nu sunt Popeye… Ce lovitură dată eului meu, continuă el strângând-o ușurel pe Nicole la piept. Ce spui? Mai dormim câteva ore până mâine dimineață?
Nici unul dintre ei nu reuși să adoarmă. Rămaseră cufundați în gânduri, întinși alături în sacurile de dormit așezate în piață. Nicole îl auzi pe Richard foindu-se.
— Și tu ești treaz? șopti ea.
— Mda. Am numărat personajele shakespeariene fără succes. Trecusem deja de o sută.
Nicole se ridică într-un cot și își privi însoțitorul.
— Spune-mi, Richard, de unde vine pasiunea asta pentru Shakespeare? Știu că ai crescut în Stratford, însă îmi vine greu să-mi închipui cum un inginer ca tine, îndrăgostit de computere, calcule și șmecherii electronice, s-a lăsat fascinat de un dramaturg.
— Terapistul meu mi-a zis că e un «impuls de escapism», replică Richard câteva secunde mai târziu. Întrucât nu-mi plăcea lumea reală, nici oamenii din ea, mi-am creat eu singur o lume. Doar că nu am construit una de la zero, ci am prelungit minunatul univers deja realizat de un geniu.
Shakespeare a fost Dumnezeul meu, continuă el după o scurtă pauză. Pe la nouă sau zece ani, obișnuiam să mă opresc în parcul de lângă Avon — cel aflat în apropierea teatrelor, cu statuile lui Hamlet, Falstaff, Lady Macbeth și a Prințului Hal — și petreceam orele după amiezii compunând alte povestiri despre personajele mele favorite. În acest fel amânam cât mai mult întoarcerea acasă. Mi-era groază să fiu în preajma tatălui meu… Nu știam niciodată ce avea de gând să mai facă―
Dar nu vrei să asculți aceste lucruri, se întrerupse singur. Fiecare are amintiri dureroase din copilărie. Să discutăm despre altceva.
— Să discutăm despre ceea ce simțim, replică Nicole, surprinzându-se chiar pe sine însăși. Lucru pe care nu-l fac aproape niciodată, adăugă cu voce slabă.
Richard se răsuci și se uită în direcția ei. Întinse mâna încetișor, iar ea îi prinse degetele într-ale ei.