— A fost extraordinar, Nikki, minunat, declarase prințul mai târziu. În noaptea aceea, cu cincisprezece ani în urmă, îi ceruse lui Henry să nu-i spună niciodată Nikki, deoarece apelativul semăna prea mult cu numele unei dansatoare durdulii, ori cu al unei târfe.
Richard îi pocnea din degete în fața ochilor.
— Alo, alo. E cineva acasă?
Buzele lui Nicole se relaxară într-un surâs.
— Bineînțeles, Richard, Nikki e perfect — atâta timp cât nu-l folosești mereu.
Continuară să înainteze încet prin tunel.
— Așadar, unde îți fugiseră gândurile? se interesă Richard.
Undeva unde nu-ți pot spune niciodată, gândi Nicole.
Deoarece fiecare dintre noi este suma evenimentelor trăite. Numai cei foarte tineri nu au trecut. Noi ceilalți suntem nevoiți să trăim cu problemele noastre. Își strecură brațul sub cel al lui Richard. Și să avem bunul simț de a ști când trebuie păstrate numai pentru noi.
Tunelul părea fără de sfârșit. Richard și Nicole aproape se hotărâseră să se întoarcă, când ajunseră la un pasaj situat în dreapta. Fără ezitare, pășiră înăuntru. Luminile se aprinseră numaidecât. În interiorul sălii, pe peretele enorm din stânga se aflau douăzeci și cinci de obiecte plate, dreptunghiulare, dispuse în cinci șiruri a câte cinci. Peretele opus era gol. La câteva secunde după ce pătrunseră înăuntru, cei doi cosmonauți auziră un sunet ascuțit, de înaltă trecvență, venind parcă din tavan. Tresăriră brusc, dar se relaxară observând că sunetul continua, fără ca ei să aibă parte de alte surprize.
Ținându-se de mână, pășiră spre capătul încăperii lungi și înguste. Obiectele de pe pereți erau fotografii, cele mai multe ușor de recunoscut ca fiind luate de undeva din interiorul lui Rama. Marele octoedru de lângă piața centrală apărea în câteva din ele. Restul reprezentau imagini ale zgârie-norilor din New York și vederi de ansamblu, supraangulare, ale interiorului lui Rama.
Trei dintre fotografii îl atraseră ca un magnet pe Richard. Prezentau bărci curbate aerodinamic tăind Oceanul Cilindric în lung și-n lat; într-una din fotografii, un val uriaș era gata să se prăbușească peste un vas mai mare.
— De așa ceva avem nevoie, exclamă el entuziasmat. Dacă descoperim unul dintre vase, necazurile noastre i-au sfârșit.
Țiuitul de deasupra lor continuă cu puține modulații. Un spot de lumină se muta de la o fotografie la alta, ori de câte ori sunetul înceta. Nicole și Richard traseră cu ușurință concluzia că se aflau într-un muzeu; în rest nu puteau fi siguri de nimic. Nicole se așeză, sprijinindu-se de unul din pereți.
— Nu prea sunt în largul meu, zise ea. Mă simt depășită.
Richard se așeză alături.
— Și eu. Iar eu unul abia am sosit în New York. Așa că îmi închipui ce trebuie să simți.
Rămaseră tăcuți o clipă.
— Știi ce mă deranjează cel mai mult? întrebă Nicole încercând să-și justifice sentimentul de neputință. Cât de puțin îmi înțelegeam propria ignoranță. Înainte de a pleca în expediție, credeam că știu relația dintre cunoștințele mele și cele ale umanității. Însă ceea ce-i copleșitor cu această misiune este cât de mic pare întregul domeniu al cunoștințelor umane, vizavi de ceea ce s-ar putea cunoaște. Gândește-te puțin, suma a tot ceea ce știu sau vor ști ființele omenești, poate nu-i decât un fragment infim al Enciclopediei Galactice―
— Este înfricoșător, o întrerupse entuziasmat Richard. Dar și palpitant, în același timp… Uneori, într-o librărie ori o bibliotecă, sunt copleșit de câte lucruri nu cunosc. Atunci mă cuprinde o dorință uriașă să citesc toate acele cărți, una câte una. Imaginează-ți cum ar fi să stai într-o adevărată bibliotecă, care cuprinde cunoștințele tuturor speciilor din univers… Numai gândul mă face să amețesc.
Nicole se întoarse spre el și-l plesni peste picior.
— În regulă, Richard, rosti cu o voce glumeață, schimbând subiectul. Acum, după ce ne-am reafirmat incredibila prostie, cu ce continuăm? Cred că am parcurs mai bine de un kilometru în acest tunel. Încotro?
— Propun să mergem în aceeași direcție încă un sfert de oră. Experiența m-a învățat că tunelurile duc totdeauna undeva. Dacă nu descoperim nimic, ne întoarcem.
O ajută pe Nicole să se ridice și o îmbrățișă ușor.
— Perfect, Nikki, spuse făcându-i cu ochiul. Acordă-mi o jumătate de leghe avans.
Nicole încruntă din sprâncene și clătină din cap.
— De două ori e destul pentru o singură zi, spuse ea, întinzându-i mâna.
46. ACEA CALITATE, NUMITĂ CURAJ
Uriașa groapă circulară dispărea în întuneric. Doar primii cinci metri ai puțului erau luminați. Din pereți țâșneau țăruși metalici, lungi de aproximativ un metru și separați între ei de aceeași distanță.
— Iată destinația tunelurilor, mormăi pentru sine Richard. Îi venea greu să integreze această gaură cilindrică uriașă, cu pereți plini de țepușe, în arhitectura generală a lui Rama. Îi înconjuraseră perimetrul de două ori. Parcurseseră chiar câteva sute de metri în tunelul adiacent, concluzionând din ușoara lui înclinație spre dreapta că pornea probabil din aceeași cavernă.
— Ei bine, să-i dăm drumul, rosti în cele din urmă Richard, ridicând din umeri. Puse piciorul drept pe unul din țăruși ca să-i testeze rezistența. Metalul nu se îndoi sub greutatea lui. Puse celălalt picior pe un alt țăruș, iar cu piciorul drept coborî încă un nivel. Distanța-i aproape perfectă, nu va fi greu să urcăm la loc, zise privind-o pe Nicole.
— Richard Wakefield, vrei să spui că intenționezi să cobori în abisul acela? Și că te aștepți să te urmez?
— Nu aștept nimic de la tine, dar nu văd ce rost are să ne întoarcem, replică bărbatul. Ce alternativă avem? Să mergem înapoi prin tunel la rampe, și să ieșim afară? Pentru ce? Ca să vedem dacă ne caută cineva? Ai văzut fotografiile bărcilor. Poate că se află chiar aici, la fund. Poate există chiar un râu secret care se varsă subteran în Oceanul Cilindric.
— Poate că jos ne așteaptă una din creaturile care scot sunetele acelea bizare, declară Nicole începând să coboare încet, după ce înaintarea lui Richard aprinsese dedesubt un nou set de lumini.
— Las’ că aflu eu, o liniști Richard. Heiiii, voi de jos! Noi, două ființe de tip umanoid, vrem să coborâm. Flutură din mână și-și pierdu pe moment echilibrul.
— Nu te mai da în spectacol, îl apostrofă Nicole apropiindu-se de el. Făcu o pauză să-și tragă răsuflarea și privi în jur. Picioarele i se sprijineau pe doi țăruși, în timp ce cu mâinile se ținea de alți doi. Trebuie să fiu nebună. Uită-te la locul ăsta. Cu ușurință îți poți imagina o sută de feluri îngrozitoare de a muri. Richard coborâse încă un nivel. Și uită-te la el. Să fie complet imun la teamă? Sau pur și simplu nu îi pasă? De fapt, pare chiar să-i placă ce se întâmplă aici.
Al treilea set de lămpi dezvălui o plasă pe peretele opus. Era întinsă între țăruși, sub ei, iar de la distanță semăna uimitor de mult cu o replică mai mică a obiectului prins între cei doi zgârie-nori din New York. Richard ocoli cilindrul, grăbit să o examineze.
— Vino încoace, îi strigă lui Nicole. Cred că-i vorba de același material.
Plasa era ancorată de perete cu bolțuri mici. La insistențele lui Richard, Nicole tăie o bucată și i-o înmână. El o întinse, privind-o cum își recăpăta forma inițială. Îi studie structura internă.