— Este același material. Își încruntă sprâncenele. Dar la ce naiba folosește?
Nicole rămase lângă el, plimbând alene fasciculul lanternei în adâncimile de sub ei. Era cât pe ce să propună să urce înapoi pentru a căuta un teren mai familiar, când avu impresia că vede reflexia unei podele, situate la vreo douăzeci de metri dedesubt.
— Știi ce? Cât studiezi tu plasa, eu am să cobor încă câțiva metri. S-ar putea să fim aproape de fundul acestui puț bizar. Dacă nu, propun să ieșim de aici.
— În regulă, răspunse distrat Richard. Începuse deja cercetarea fragmentului de coardă, folosindu-se de microscopul scos din rucsac.
Nicole coborî sprintenă până jos.
— Cred că ai face bine să vii aici, strigă ea. Sunt două tuneluri, unul mare și unul mic. Și o altă gaură în centru…
Richard sosi numaidecât. Începuse să coboare imediat după ce lămpile se aprinseseră pe platforma inferioară. În prezent ședeau pe o terasă lată de trei metri, pe fundul puțului cu țăruși. Terasa forma un inel în jurul unei alte deschizături circulare, din ai cărei pereți ieșeau aceleași șiruri de țăruși. La stânga și la dreapta, tuneluri întunecate se arcuiau în stânca ori metalul ce constituia materialul de bază al uriașei lumi subterane. Tunelul din stânga avea o înălțime de cinci până la șase metri; cel mai mic, din partea opusă, doar o jumătate de metru.
Ieșind din fiecare tunel și întinzându-se pe terasă pe o jumătate din lățimea ei, pe podea erau fixate câte două benzi mici, paralele, dintr-un material necunoscut. Benzile erau foarte apropiate între ele în tunelul mic și mult distanțate în celălalt. Richard se lăsase în genunchi în fața tunelului mare ca să le examineze, când în depărtare auzi un vuiet puternic.
— Ascultă, o atenționă pe Nicole în vreme ce amândoi se retrăgeau instinctiv.
Zgomotul crescu în intensitate și se preschimbă într-un șuierat, ca și cum ceva se mișca cu rapiditate prin aer. Departe în tunelul drept ca zborul unei săgeți se aprinseră lumini. Cei doi se încordară. Nu așteptară mult explicația. Un vehicul asemănător cu un tren subteran pe pernă de aer se năpusti asupra lor, oprindu-se brusc la extremitatea celor două benzi de pe platformă.
Richard și Nicole făcuseră câțiva pași înapoi la apariția vehiculului. Amândoi se găseau periculos de aproape de marginea inelului. Câteva clipe rămaseră tăcuți, fixând forma aerodinamică suspendată în fața lor. Apoi se priviră între ei și izbucniră în râs.
— Perfect, rosti Nicole cu o voce în care se simțea nervozitatea, am priceput. Am pătruns într-o nouă dimensiune. Aici e cumva mai dificil să descoperi stația de metro… Complet absurd. Coborâm într-un butoi cu țăruși și ne trezim într-o stație de metro… Nu știu ce părere ai tu, dar mie una mi-ajunge. Prefer oricând un pepene-mană și niște aviani normali…
Între timp, Richard se apropiase de mașină. O ușă se deschise lateral, permițându-le să privească interiorul luminat. Nu existau scaune, ci doar o serie de stâlpi cilindrici subțiri, dispuși aparent la întâmplare între cei trei metri care separau podeaua de plafon.
— Nu poate merge prea departe, opină Richard băgându-și capul pe ușă, dar rămânând cu picioarele pe terasa exterioară. N-ai unde să te așezi.
Nicole se apropie la rândul ei.
— Poate că ei nu au bătrâni sau invalizi — și toate magazinele se află lângă locuințe, râse femeia, în vreme ce Richard se apleca și mai mult pentru a distinge clar plafonul și pereții. Să nu-ți vină idei trăznite. Ar fi curată nebunie să ne urcăm înăuntru. Numai dacă am rămâne fără alimente și asta ar constitui ultima noastră speranță.
— Bănuiesc că ai dreptate, replică Richard. Chipul îi trăda dezamăgirea în clipa când scoase capul din vehiculul subteran. Dar ce uluitoare… Se opri la mijlocul frazei, fixând un punct situat de cealaltă parte a terasei pe care stăteau ei. Acolo, în mijlocul intrării în prezent iluminate a micului tunel, aștepta un vehicul identic, de zece ori însă mai mărunt. Nicole îi urmări privirea.
— Acolo trebuie să fie drumul către Lilliput, declară ea. Uriașii coboară încă un etaj, iar creaturile normale folosesc acest tunel. Totu-i extrem de simplu.
Richard făcu ocolul platformei inelare.
— Excelent, spuse cu voce tare, scoțându-și din spate rucsacul și așezându-i lângă el. Începu să scotocească într-unul din buzunarele mai mari.
— Ce faci?
Inginerul scoase două figurine și i le arătă.
— Excelent, repetă fără a-și ascunde entuziasmul. Îi vom trimite pe Falstaff și pe Prințul Hal. Am nevoie de numai câteva minute ca să le modific programul.
Richard își așezase deja computerul pe treaptă, alături de roboți și se apucase de treabă. Nicole se așeză pe jos, sprijinindu-și spatele de perete, între doi țăruși. Îl privi pe Richard. E cu adevărat o specie rară, reflectă cu admirație, rememorând orele petrecute împreună. Un geniu, asta este evident. Aproape inocent și lipsit de răutate. Și cumva a reușit să-și păstreze curiozitatea de copil.
Brusc, se simți foarte obosită. Zâmbi în sinea ei în timp ce-l urmărea lucrând pe Richard. Închise o clipă ochii.
— Îmi pare rău că a durat atâta. Îmi tot veneau în minte alte și alte lucruri de introdus în program și a trebuit să restabilesc conexiunile…
Nicole se trezi din somn foarte încet.
— De cât timp suntem aici? întrebă căscând.
— Cam de o oră, răspunse sfios Richard. Dar totul este aranjat. Sunt gata să-i trimit pe băieți la plimbare cu metroul. Nicole privi roată.
— Ambele trenuri se află încă aici, comentă ea.
— Cred că funcționează la fel ca și luminile. Pariez că rămân în stație cât timp vom rămâne pe platformă.
Nicole se ridică și se întinse.
— Iată așadar planul, explică Richard. Am telecomanda în mână. Hal și Sir John dispun de senzori video, audio și în infraroșu, care vor transmite încontinuu. Putem alege ce canal dorim să monitorizăm pe computere și să trimitem comenzile corespunzătoare.
— Dar vor penetra semnalele pereții? întrebă Nicole, amintindu-și de experiența trăită în hambar.
— Câtă vreme nu vor fi nevoite să străbată un material prea gros. Sistemul e astfel proiectat în privința raportului semnal-zgomot, încât permite o anumită atenuare… În plus, traseul cel mare pare a fi rectangular.
Richard așeză grijuliu roboții pe platformă și le comandă să se îndrepte spre vagon. Uși se deschiseră pe ambele părți la apropierea lor.
— Să-i amintiți de mine doamnei Quickly, declamă Falstaff urcând înăuntru. Cam prostuță ea, dar cu o inimă de aur.
Nicole îi aruncă lui Richard o privire întrebătoare.
— N-am șters toate programele anterioare, așa că din când în când vor face comentarii absurde, râse el.
Cei doi roboți rămaseră nemișcați în tren un minut sau două. Richard verifică în grabă senzorii și execută niște calibrări suplimentare pe monitor. În cele din urmă ușile se închiseră, vehicolul așteptă alte zece secunde, după care dispăru vijelios în tunel.
Richard ordonă lui Falstaff să privească înainte, chiar dacă prin ferestre nu se observa mare lucru. Călătoria dură surprinzător de mult, cu o viteză foarte mare. Richard estimă că trenul parcursese câțiva kilometri înainte de a încetini.
Richard așteptă puțin înainte de a comanda roboților să coboare. Voia să se asigure că vehiculul nu oprise într-o stație intemediară. Totuși, nu existau motive de îngrijorare: primul set de imagini transmise de Falstaff și Prințul Hal indicau clar că trenul atinsese capătul liniei.