Cei doi roboți pășiră pe platforma alăturată și transmiseră fotografii suplimentare ale împrejurimilor. Stația avea arce și coloane, dar în fapt era o încăpere lungă. Richard estimă înălțimea tavanului la circa doi metri. Ordonă lui Falstaff și Prințului Hal să se îndrepte spre un coridor lung, deschis lateral spre stânga și perpendicular pe șinele metroului.
Holul se sfârșea în fața unui alt tunel, acesta din urmă înalt de numai cinci centimetri. În vreme ce roboții examinau podeaua, descoperind două șine minuscule chiar la picioarele lor, un vagon de proporții miniaturale se opri în stație. Cu ușile larg deschise și interiorul bine iluminat, Richard și Nicole reușiră să vadă că era absolut identic cu celelalte două, exceptând dimensiunile.
Astronauții stăteau în genunchi pe platformă, urmărind cu nesaț imaginile de pe micul monitor. Richard îi ordonă lui Falstaff să-l filmeze pe Hal așezat lângă măruntul metrou.
— Vehiculul are mai puțin de doi centimetri înălțime, declară Richard după ce studie imaginea. Cine călătorește cu el? Furnicile?
Nicole clătină din cap fără să scoată o vorbă. Se simțea din nou deconcertată. În acel moment se gândea la prima impresie lăsată de Rama, după ce străbătuse distanța de la ecluză la stația de comunicații din vârful scării Alfa. Nici chiar în visurile mele cele mai nebunești nu am prevăzut că aș putea să fiu martora atâtor noi mistere, reflectă amintindu-și cât de mult o copleșise uimitoarea priveliște. Primii exploratori de-abia dacă au zgâriat suprafața…
— Richard, rosti întrerupându-și meditația.
Bărbatul comandă roboților să se întoarcă, apoi își ridică privirea de pe monitor.
— Da?
— Cât de gros e învelișul exterior al lui Rama?
— Cred că are patru sute de metri în total, spuse el cu o expresie oarecum uimită întipărită pe față. Dar asta la unul din capete. Nu putem ști cu precizie grosimea carcasei peste tot. Norton și echipajul său a raportat că adâncimea Oceanului Cilindric variază mult — de la patruzeci de metri în unele locuri, la o sută cincizeci în altele. Aceasta mă face să estimez grosimea învelișului la cel puțin câteva sute de metri.
Richard verifică rapid monitorul. Prințul Hal și Falstaff reveniseră în stația unde coborâseră din metrou. Transmise o comandă de oprire și se răsuci spre Nicole. De ce întrebi? Nu-ți stă în fire să pui întrebări doar de dragul întrebărilor.
— Este evident că aici jos se întinde o întreagă lume neexplorată, replică Nicole. Ți-ar lua o viață întreagă să―
— Nu dispunem de atâta timp, o întrerupse râzând Richard. Cel puțin nu de o viață normală… Însă ca să ne întoarcem la problema grosimii învelișului, adu-ți aminte că toată Emisfera Sudică are un nivel cu patru sute și cincizeci de metri mai ridicat decât cea Nordică. Așadar, dacă nu cumva există iregularități structurale majore — și nu este nici o îndoială că n-am observat așa ceva din exterior — atunci grosimea trebuie să fie substanțial mai mare în sud.
Richard așteptă ca Nicole să mai spună ceva. Văzând-o că rămâne tăcută, se răsuci spre monitor, continuând explorarea alături de roboții săi.
Pentru întrebarea lui Nicole existase un motiv foarte serios. Nu reușea să-și alunge din minte o imagine. Nicole se închipuia ajunsă la capătul unuia dintre lungile tuneluri subterane, deschizând o ușă și pomenindu-se orbită de razele soarelui. N-ar fi incredibil să-ți trăiești viața în acest labirint de lumini voalate și culoare ca apoi, din întâmplare, să dai peste ceva capabil să îți schimbe comptet concepția despre univers? reflectă ea. Cum te-ai putea întoarce după aceea…
— Ce naiba-i asta? întreba Richard. Nicole își întrerupse șirul gândurilor și se concentră pe monitor. Prințul Hal și Falstaff intraseră într-o cameră spațioasă la capătul opus al stației subterane, și se opriseră în fața unui conglomerat de plase, cu aspectul general de burete. Imaginea în infraroșu dezvăluia în mijloc o sferă ca un cuib, din care radia căldură. La sugestia lui Nicole, Richard ordonă roboților să înconjoare obiectul și să cerceteze împrejurimile.
Sala era imensă. Se termina mai departe decât reușea să indice rezoluția optică a dispozitivelor celor doi roboți. Tavanul se ridica la circa douăzeci de metri înălțime, iar distanța dintre pereții laterali depășea cincizeci de metri. Câteva obiecte sferice, învelite într-o masă spongioasă, se găseau împrăștiate înăuntru. O plasă întinsă pe aproape întreaga secțiune transversală, dar oprindu-se la vreo cinci metri de podea, atârna în depărtare. La o sută de metri în spatele ei se vedea o alta.
Richard și Nicole se sfătuiră în privința următoarelor mișcări ale roboților. Alte ieșiri nu se mai zăreau, nici în stația subterană, nici în sala cea mare. O imagine panoramică a acesteia nu releva nimic altceva interesant decât sferele înfășurate în burete. Nicole dorea ca roboții să fie chemați înapoi, și să părăsească cu totul locul respectiv. Curiozitatea lui Richard cerea cel puțin o cercetare superficială a uneia din sfere.
Cu oarecare greutate, roboții reușiră să se cațăre pe corzi, pentru a se apropia de obiectul sferic de la mijloc. Temperatura ambiantă crescu pe măsură ce urcau. Unul din scopurile materialului spongios era evident acela de a absorbi căldura. Când roboții ajunseră la sferă, senzorii interni avertizară că temperatura exterioară depășise limitele de siguranță admise.
Richard reacționă cu repeziciune. Manevrând încontinuu, ajunse la concluzia că sfera era practic impenetrabilă, alcătuită fiind probabil dintr-un aliaj metalic gros, cu o suprafață foarte dură. Falstaff lovi obiectul de câteva ori cu mâna lui micuță; sunetul se stinse rapid, sugerând că sfera era plină, probabil cu lichid. Roboții coborau deja pe corzi, când sistemele audio captară foșnetul unor perii târâte pe metal.
Richard încercă să le grăbească fuga. Hal reuși să-și mărească pasul, însă Falstaff, ale cărui subsisteme se încălziseră din cale-afară în vecinătatea sferei, fu împiedicat de propriul procesor intern să-și accelereze deplasarea. Sunetul periilor se auzea tot mai puternic.
Imaginea de pe monitor se împărți în două cadre distincte. Prințul Hal atinse marginea învelișului spongios, sări pe podea și porni spre metrou fără a-și mai aștepta tovarășul. Falstaff continua să coboare greoi corzile din jurul sferei.
— Astă muncă e prea grea pentru unul dedulcit cu băutura, mormăi el, depășind încă un obstacol.
Foșnetul încetă brusc, iar camera video a lui Falstaff înregistră un obiect lung și subțire, cu dungi negre-aurii. Câteva secunde mai târziu imaginea se întunecă și «Alarma de avarie terminală» a robotului începu să sune. Richard și Nicole obținură un ultim cadru de la Falstaff; prezenta ceva ce ar fi putut să fie un ochi gigantic în prim plan, un amestec gelatinos de negru, tivit cu albăstrui. Apoi toate transmisiile provenind de la robot, inclusiv datele telemetrice de urgență, încetară.
Între timp, Hal intrase în stația subterană. În intervalul scurs înainte ca vagonul să părăsească stația, sunetul de rău augur se auzi din nou. Totuși vehiculul porni, cu robotul înăuntru, începând să accelereze în direcția astronauților. Richard și Nicole răsuflară ușurați.
Nici două secunde mai târziu, un zgomot puternic de geamuri sparte fu captat de sistemul audio al Prințului Hal. Richard ordonă robotului să se răsucească spre sursa sunetului, iar camera lui reuși să prindă un tentacul solitar, negru și auriu, mișcându-se prin aer. Tentaculul spărsese fereastra și se deplasa inexorabil către Hal. Atât Richard cât și Nicole înțeleseră ce se întâmpla în același moment. Creatura se găsea deasupra vagonului! Și venea spre ei!