Nicole escaladă țărușii cu viteza fulgerului. Richard pierdu câteva secunde prețioase culegând de jos computerul și introducând întreg echipamentul în rucsac. Alarma de avarie a lui Hal o auzi la jumătatea puțului. Richard se răsuci să privească, exact în clipa în care vehiculul ieșea din tunelul de sub el.
Ceea ce văzu, îi îngheță sângele în vine. Pe metrou se afla o creatură mare și neagră, al cărui trup, dacă asta era cu adevărat, se aplatizase pe capotă. Tentacule vărgate se întindeau în toate direcțiile. Patru din ele spărseseră geamul vagonului și apucaseră robotul. Ființa coborî repede de pe vehicul și-și înfășură unul din cele opt tentacule în jurul țărușilor de la bază. Richard nu așteptă să vadă ce avea să urmeze. Se cățără pe porțiunea rămasă și porni în fugă prin culoarul de sus, pe urmele unei Nicole aflate undeva mult mai departe.
Alergând, Richard realiză că tunelul se curba ușor spre dreapta. Își spuse că deși nu aceasta era tunelul folosit mai devreme, ar fi trebuit totuși să-i scoată la rampa ascendentă. După câteva sute de metri, Richard se opri să asculte zgomotele făcute de un eventual urmăritor. Nu auzi nimic. Apucase să răsufle de vreo două ori, pregătindu-se să pornească mai departe, când urechile îi fură asurzite de un țipăt îngrozitor venind de undeva din față. Era Nicole. Oh, drace, înjură în gând, în vreme ce se repezea în ajutorul ei.
47. MATRICI PROGRESIVE
— Niciodată, dar niciodată în viața mea nu am văzut ceva care să mă îngrozească în asemenea hal, rosti Nicole. Stăteau amândoi rezemați cu spatele de peretele unuia dintre zgârie-norii de pe laturile pieței Vestice. Respirau greu, extenuați după frenetica alergare. Nicole luă o înghițitură lungă de apă și continuă: Începusem să mă relaxez. Te auzeam în spatele meu — și nimic altceva. M-am hotărât să mă opresc în muzeu și să te aștept acolo. Nu-mi trecuse prin minte că ne aflam în «celălalt» tunel.
Ar fi trebuit să fie evident, întrucât intrarea nu se găsea acolo unde știam. Însă în clipa aceea nu gândeam prea logic… Oricum, am pășit în cameră, luminile s-au aprins și…. el stătea acolo, la nu mai departe de trei metri. Am crezut că-mi va sare inima din piept…
Richard și-o aminti pe Nicole aruncându-i-se în brațe pe culoar și plângând în hohote.
— Takagishi… Împăiat ca un cerb sau ca un tigru… acolo în dreapta, reușise ea să articuleze printre sughițuri. După ce-și revenise, se îndreptaseră amândoi spre sală. În interior, într-o firidă situată chiar vizavi de intrare, Richard fu șocat să-l vadă pe cosmonautul misiunii Newton, Shigeru Takagishi. Era îmbrăcat în combinezonul de zbor și arăta exact ca atunci când îl văzuse ultima dată în tabăra Beta. Fața îi încremenise într-un zâmbet plăcut, iar brațele îi erau așezate pe lângă corp.
— Ce naiba? exclamase Richard clipind de două ori, curiozitatea biruindu-i groaza la limită. Nicole își feri privirile. Deși îl mai văzuse o dată, acest Takagishi împăiat era încă prea viu pentru ea.
Rămăseseră în sala respectivă doar un minut. Taxidermia extraterestră realizase miracole și în cazul unui avian cu o aripă ruptă, atârnat de tavan alături de Takagishi. Lângă perete, în spatele savantului japonez, se afla cortul lui Richard și Nicole, dispărut cu o zi mai devreme. Placa hexagonală a stației portabile de pe Newton era așezată pe podea, la picioarele lui Takagishi, nu departe de un model la scară naturală al unui buldozer biot. Alte replici ale bioților erau împrăștiate înăuntru.
Richard începuse să studieze colecția de bioți când auziră din nou, în depărtare, familiarul foșnet venind din tunelul din spate. Nu mai pierdură nici o clipă. Își întrerupseră zborul prin culoar și în sus pe rampă doar cu o scurtă oprire la cisternă, pentru a-și reface rezerva de apă proaspătă.
— Doctorul Takagishi era un om sensibil și blând, extrem de pasionat de munca sa, îi spunea Nicole lui Richard. Chiar înainte de plecare l-am vizitat în Japonia, unde mi-a declarat că ambiția lui de-o viață fusese să exploreze o a doua navă Rama.
— E într-adevăr mare păcat că a trebuit să moară astfel, replică amar Richard. Probabil că octospiderul ori unul din prietenii acestuia l-au târât aproape imediat aici. Cu siguranță, n-au pierdut timp înainte să-l expună în muzeu.
— Știi, nu cred că ei l-au ucis. Poate că sunt o naivă fără de speranță, dar nu am observat nici o urmă de violență pe… pe statuia lui.
— Doar nu cumva crezi că l-au speriat de moarte? replică sarcastic Richaid.
— Ba da. Cei puțin, este posibil.
Următoarele cinci minute le petrecu explicându-i bărbatului starea inimi. lui Takagishi.
— Mă surprinzi, Nicole, declară el după ce-i ascultă dezvăluirea. Te judecasem greșit. Credeam că ești Domnișoara-Numai-Cum-Se-Cade, care joacă întotdeauna după reguli. Nu am considerat niciodată că ai putea să acționezi conform propriilor tale hotărâri. Ca să nu mai vorbesc că ai putea nutri un puternic simțământ de compasiune.
— În cazul de față nu e clar dacă constituie un avantaj. Dacă aș fi respectat cu strictețe dispozițiile, Takagishi ar fi în viață, alături de familia sa din Kyoto.
— Și ar fi ratat cea mai neobișnuită experiență a vieții sale… Ceea ce mă conduce la o întrebare interesantă, draga mea doctoriță. Ești fără îndoială conștientă, așa cum stăm aici, că șansele de a scăpa nu atârnă foarte greu. S-ar putea să murim tară a mai vedea vreodată un chip omenesc. Cum te simți în această postură? Cum se încadrează propria ta moarte — sau moartea în general — în concepția ta de viață?
Nicole îl privi, surprinsă de întrebare. Încercă fără succes să-i descifreze expresia chipului.
— Nu mi-e frică, dacă la asta te referi, răspunse alegându-și cu grijă cuvintele. Ca medic m-am gândit adeseori la moarte. Și firește, datorită morții mamei mele, am fost nevoită să-mi formez de timpuriu o perspectivă asupra subiectului.
Făcu o pauză.
— Din punctul meu de vedere, știu că aș vrea să trăiesc până ce Genevieve va crește mare — astfel încât să ajung să fiu bunica copiilor ei. Însă să trăiești nu reprezintă lucrul cel mai important. Viața trebuie să aibă o anumită calitate pentru a merita trăită. Și pentru asta nu trebuie să ne ferim a ne asuma niște riscuri… Nu sunt foarte coerentă, nu-i așa?
Richard zâmbi.
— Nu, recunoscu el, în schimb îmi place unde bați. Ai menționat cuvântul cheie: calitate… La sinucidere te-ai gândit vreodată? întrebă brusc.
— Nu, clătină ea hotărât din cap. Niciodată. Întotdeauna există multe lucruri pentru care merită să trăiești. Trebuie să existe un motiv pentru întrebarea lui, reflectă Nicole. Dar tu? rosti după o altă pauză. Te-ai gândit să te sinucizi datorită tatălui tău?
— Destul de straniu, nu. Bătăile tatălui meu nu m-au determinat niciodată să-mi pierd dragostea de viață. Aveam o sumedenie de lucruri de învățat. Și mai știam că voi crește și voi pleca de acolo.
Se scurse mult timp până ce Richard reluă firul amintirilor.
— Dar a fost o anume perioadă când m-am gândit serios la sinucidere. Durerea și mânia mea erau atât de mari, încât nu credeam că am să le pot îndura.
Rămase tăcut, cufundat în gânduri. Nicole așteptă răbdătoare. În cele din urmă, își strecură brațul sub al său.