Nicole se întoarse cu spatele la ocean. Cel puțin, aceste ultime zile au fost minunate, își zise în sinea ei, nedorind să se mai gândească la întunecatele sale previziuni. Richard a fost un tovarăș excelent. În toate privințele. Își permise luxul de a-și aduce aminte, de clipele petrecute împreună. Apoi zâmbi și porni înapoi spre adăpost.
— Dar la ce mă uit? întrebă Nicole în vreme ce o altă imagine fulgeră pe ecranul negru.
— Nu sunt foarte sigur, replică Richard. Tot ce știu e că am reușit să apelez un soi de listă lungă. Îți amintești de acea configurație a comenzilor care producea linii de simboluri aducând a sanscrită? Ei bine, tot privind rândurile respective am observat un anumit model. M-am oprit la începutul acestui pasaj, am schimbat poziția ultimelor trei taste și am atins din nou punctul dublu. Și deodată pe ecran a apărut o imagine. De fiecare dată când atingeam o tastă alfanumerică, imaginea se schimba.
— Dar de unde știi că ne uităm la transmisia unui senzor?
Richard introduse o comandă și în imagine se produse o modificare.
— Câteodată văd lucruri pe care le recunosc. Privește-o pe asta, de exemplu. N-ar putea fi scara Beta, fotografiată de o cameră situată în mijlocul Câmpiei Centrale?
Nicole studie imaginea.
— Posibil, dar nu-mi dau seama cum ai putea să fii vreodată sigur.
Richard introduse o nouă comandă. Următoarele trei imagini erau ininteligibile. Cea de a patra prezenta o formă ascuțită în partea de sus a cadrului.
— Și ăsta nu e unul din coarnele mici, observat de un senzor din apropierea vârfului Marelui Corn?
Oricât de mult s-ar fi străduit, Nicole nu reușea să vizualizeze ce imagine ar vedea din vârful uriașului corn situat în centrul Emisferei Sudice. Richard continuă să comute imaginile. Din cinci cadre, doar unul era mai clar.
— Undeva în sistem trebuie să existe un algoritm de mărire, mormăi el. Atunci aș fi în stare să reglez toate imaginile.
Pentru Nicole devenise limpede că Richard se afla pe punctul de a începe o nouă perioadă de muncă intensă. Se apropie de el și își trecu brațele pe după gâtul lui.
— Îmi dai voie să te distrag puțin la început, rosti ea, întinzându-se și sărutându-l pe gură.
— Cred că da, replică el, lăsând din mână tastatura. Îmi va face probabil bine să-mi limpezesc mintea.
Nicole se găsea în mijlocul unui vis minunat. Era din nou acasă, în vila din Beauvois. Richard ședea lângă ea pe canapeaua din sufragerie, ținându-i mâna. Fiica și tatăl ei stăteau vizavi în fotolii.
Visul îi fu întrerupt de glasul insistent al lui Richard. Când Nicole deschise ochii, iubitul ei stătea alături, entuziasmul citindu-i-se în voce.
— Așteaptă până ai să vezi, scumpo, spuse el ajutând-o să se ridice. Este fantastic! Cineva mai e încă aici.
Nicole își alungă visul din minte și privi pătratul negru indicat de Richard.
— Îți vine să crezi? întrebă bărbatul, sărind în sus de bucurie. Nu există nici o îndoială. Nava militară este încă andocată.
Numai atunci, Nicole realiză că avea în față o imagine a exteriorului lui Rama. Clipi din ochi și ascultă explicația incoerentă a lui Richard.
— Odată ce am deslușit codul pentru parametrii de mărire, aproape fiecare cadru s-a limpezit. Setul de imagini pe care ți le-am arătat mai devreme trebuie să constituie rezultatul în timp real a sute de senzori optici. Și cred că am aflat cum să acced și bazele de date ale celorlalți senzori.
Richard jubila. O îmbrățișă pe Nicole și o ridică în aer. O strânse la piept și o sărută de câteva ori, țopăind prin cameră ca un lunatic.
Când într-un sfârșit se calmă, Nicole studie un minut întreg imaginea proiectată pe ecran. În mod cert era nava militară Newton; însemnele se vedeau clar.
— Așadar modulul științific a plecat acasă; comentă ea.
— Da, după cum mă așteptam. Îmi era teamă că vor pleca amândouă, astfel că după traversarea oceanului ne-am fi pomenit în continuare prizonieri, de data aceasta într-o închisoare mai mare.
Același gând o neliniștise și pe Nicole. Îi zâmbi.
— Atunci lucrurile sunt destul de simple, nu-i așa? Traversăm Oceanul Cilindric înot și ne îndreptăm spre telescaun. Sus vom fi așteptați de cineva.
Nicole începu să-șî împacheteze lucrurile. Între timp, Richard continuă să apeleze noi fotografii.
— Ce faci? îl întrebă Nicole. Credeam că mergem la o partidă de înot.
— N-am terminat de trecut în revistă toți senzorii de când am descoperit parametrii de mărire, replică Richard. Vreau doar să fim siguri că nu scăpăm din vedere nimic important. Durează încă un ceas, sau mai puțin.
Nicole se opri din împachetat și se așeză lângă Richard în fața ecranului. Imaginile erau cu adevărat interesante. Unele reprezentau cadre exterioare, dar cele mai multe arătau diferite zone din interiorul lui Rama, inclusiv din adăposturile subterane. O fotografie magnifică era luată din partea de sus a camerei unde se găseau sferele fierbinți, învelite în material spongios. Richard și Nicole urmăriră imaginea câteva clipe, cu speranța de a zări un octospider negru și auriu, dar nu distinseră nici o mișcare.
Se găseau aproape de sfârșitul listei, când un cadru luat treimii inferioare a scării Alfa îi ului complet. Acolo, coborând pe scări, se deslușeau patru siluete umane în costume spațiale. Richard și Nicole urmăriră timp de cinci secunde siluetele, apoi explodară de bucurie.
— Vin! strigă Richard ridicându-și brațele spre tavan. Vom fi salvați!
51. PLAN DE SALVARE
Richard devenea nerăbdător. El și Nicole așteptau de peste o oră pe zidurile New York-ului, scrutând cerul în căutarea vreunui elicopter.
— Unde naiba sunt? mârâi el. Nu durează decât cincisprezece minute cu roverul de la baza scării Alpha la tabăra Beta.
— Poate că ne caută în altă parte, opină încurajator Nicole.
— Ridicol. Cu siguranță vor merge mai întâi la Beta — și chiar dacă nu ar reuși să repare sistemul de telecomunicații, cei puțin mi-ar găsi ultimul mesaj. În el spuneam că iau una din bărcile cu motor cu destinația New York.
— Probabil că știu că în oraș nu există locuri unde să aterizezi cu elicopterul. Poate că vin ei înșiși cu o barcă.
— Fără să încerce să ne repereze mai întâi din elicopter? Puțin probabil. Richard se întoarse spre ocean, încercând să distingă vreo ambarcațiune. O barcă, o barcă. Regatul meu pentru o barcă!
Nicole râse, dar Richard de-abia dacă schiță un zâmbet.
— Doi oameni ar fi putut asambla o barcă în mai puțin de jumătate de ceas. La dracul, ce-i reține atât de mult?
În frustrarea sa, Richard porni emițătorul comunicatorului.
— Ascultați aici, băieți. Dacă vă aflați pe undeva în vecinătea Oceanului Cilindric, identificați-vă! Și pe urmă, mișcați-vă repede încoace. Stăm pe zid și ne-am săturat să vă tot așteptăm.
Nu primi nici un răspuns. Nicole se așeză.
— Ce faci?
— Cred că te frămânți îndeajuns pentru amândoi, replică ea. Și am obosit să stau în picioare fluturând din mâini. Privi dincolo de ocean. Ar fi mult mai ușor, continuă gânditoare, dacă am reuși pur și simplu să zburăm pe deasupra.
Richard își lăsă capul pe o parte și o țintui cu ochii.
— Ce idee măreață, declară câteva secunde mai târziu. De ce nu ne-am gândit mai devreme? Se așeză imediat jos și începu să execute o serie de calcule pe computer. Lașii mor de multe ori înainte de moarte, pe când cei îndrăzneți nu simt decât o dată mușcătura morții, murmură ca pentru sine.