Manevră roverul de-a curmezișul Câmpiei Centrale în direcția pământenilor. Ajunși la o sută de metri, începură amândoi să strige, dar oamenii în costume spațiale își continuară neabătuți drumul spre vest.
— Probabil nu ne aud, presupuse Nicole. Încă mai au căștile și echipamentele de emisie.
Un Richard furios la culme se apropie la cinci metri de șirul indian, opri roverul și sări jos în mare grabă. Alergă spre conducătorul echipei, strigând cât îl ținea gura.
— Hei, băieți, urlă el, suntem aici, în spatele vostru. Tot ce aveți de făcut e să vă întoarceți…
Richard se opri ca trăsnit privind figura lipsită de orice expresie a bărbatului din frunte. Îi recunoscuse chipul. Dumnezeule, era Norton! Se cutremură involuntar și un frison îi trecu prin șira spinării. Abia avu timp să sară într-o parte, în vreme ce procesiunea trecu încet pe lângă el. Paralizat încă datorită șocului, studie fețele celorlalți trei, din care nici una nu-și schimbă expresia în tot acest interval. Era vorba de alți trei cosmonauți din echipajul de pe Rama I.
Nicole i se alătură după câteva secunde.
— Ce s-a întâmplat? De ce nu s-au oprit? Fața lui Richard era albă ca varul. Richard, te simți bine?
— Sunt bioți, murmură el. Bioți umani!
— Ceee? strigă Nicole, cu o urmă de teroare în glas. Alergă rapid spre conducătorul șirului indian și privi chipul din spatele căștii de sticla. Fără nici o îndoială, era Norton. Fiecare trăsătură a feței, culoarea ochilor și chiar mustața bine îngrijită, erau absolut perfecte. Numai că ochii nu spuneau nimic.
Mișcarea trupului de asemenea, acum că o observase cu atenție, părea artificială. Fiecare pas urma un model precis, iar de la individ la individ nu existau decât variații minore. Richard are dreptate, socoti Nicole. Sunt bioți umani. Au fost probabil confecționați după imagini, la fel ca pasta de dinți și peria. Un moment se simți cuprinsă de panică. Dar nu avem nevoie de o echipă de salvare, își spuse, încercând să se calmeze. Nava militară este încă andocată pe vârful cilindrului.
Pe Richard, descoperirea bioților umani îl copleșise. Rămase în rover câteva minute, incapabil să conducă, punându-și întrebări la care oricum nu putea răspunde.
— Ce se întâmplă aici? repeta iarăși și iarăși. Să se bazeze toți acești bioți pe specii existente undeva în univers? Și de ce au fost fabricați în primul rând?
Înainte de a se îndrepta spre lift, Richard insistă ca amândoi să înregistreze metri de peliculă cu bioții umani.
— Avianii și octospideriî sunt fascinanți, declară în vreme ce lua un prim plan al mișcării picioarelor «echipei Norton», dar banda asta le va lua piuitul tuturor.
Nicole îi reaminti că rămăseseră mai puțin de două ceasuri până la lăsarea întunericului și era încă posibil să fie nevoiți să urce Scara Zeilor. Satisfăcut că imortalizase pe peliculă bizara procesiune, Richard se așeză la volanul roverului și îndreptă vehiculul spre scara Alfa.
Nu fu nevoie de nici un test pentru a verifica funcționarea liftului; când ajunseră lângă el mergea. Richard sări din rover și alergă spre camera de control.
— Coboară cineva, exclamă arătând în sus.
— Sau ceva, adăugă Nicole cu o voce sumbră.
Cele cinci minute de așteptare durară o veșnicie. La început, nici Richard și nici Nicole nu spuseră nimic. Mai târziu totuși, Richard sugeră că ar fi bine să aștepte în rover în caz că trebuiau să plece în grabă.
Fiecare își îndreptă binoclul spre cablul întins până la ceruri.
— E un bărbat! strigă Nicole.
— Generalul O’Toole! exclamă Richard peste câteva clipe.
Într-adevăr așa era. Generalul Michael Ryan O’Toole, ofițer al Forțelor Aeriene Americane, cobora cu scaunul-lift. Se găsea la câteva sute de metri deasupra lui Richard și Nicole, așa încât nu-i observase încă. Era preocupat să admire prin binoclu frumusețea peisajului extraterestru din jur.
Generalul O’Toole se pregătise să părăsească definitiv Rama când, în vreme ce urca cu liftul, distinsese ceva ce aducea cu trei păsări zburând departe spre sud, pe cerul raman. Se hotărâse să se întoarcă ca să vadă dacă reușea să le localizeze din nou. Era complet nepregătit pentru primirea călduroasă care-l aștepta la sfârșitul drumului.
53. PLANUL TRINITY
Când Richard Wakefield părăsise Newton-ul ca să se întoarcă pe Rama, generalul O’Toole fusese ultimul membru din echipaj care îi spusese la revedere. Generalul așteptase cu răbdare ca toți ceilalți să termine de vorbit.
— Ești realmente sigur că vrei s-o faci? își întrebase prietenul Janos Tabori. Știi prea bine că în curând comitetul va declara Rama zonă interzisă.
— Până atunci, rânjise Richard, voi fi în drum spre Beta. Tehnic vorbind, nu voi fi încălcat nici un ordin.
— Prostii, îl întrerupse furios Amiralul Heilmann. Doctorul Brown și cu mine suntem la comanda acestei misiuni. Amândoi ți-am cerut să rămâi la bord.
— Iar eu v-am repetat de câteva ori că am lăsat câteva lucruri personale, foarte importante pentru mine, în interior, declară răspicat Richard. În plus, știți la fel de bine ca și mine că nici unul dintre noi nu va avea nimic de făcut în următoarele câteva zile. De îndată ce ordinul oficial de abandonare a misiunii va fi dat, toate activitățile principale vor fi încheiate. Ni se va comunica când să ne desprindem și să pornim către Pământ.
— Îți mai amintesc o dată, replicase Otto Heilmann, că ceea ce faci constituie un act de insubordonare. La întoarcerea pe Pământ, intenționez să te aduc în fața―
— Las-o moartă, Otto, îl întrerupse Richard fără ranchiună. Își potrivi costumul spațial și începu să-și pună casca. Ca întotdeauna, Francesca înregistra scena pe casetă video. De la conversația purtată în particular cu Richard, cu o oră în urmă, fusese ciudat de tăcută. Părea detașată, ca și cum gândurile îi erau în altă parte.
Generalul O’Toole se îndreptă spre Richard și-i întinse mâna.
— N-am petrecut mult timp împreună, Wakefield, însă ți-am admirat întotdeauna lucrările, rosti el. Mult noroc înăuntru și nu-ți asuma riscuri inutile.
Richard fusese surprins de zâmbetul cald al generalului. Se așteptase ca ofițerul american să încerce să-l convingă să renunțe.
— E o priveliște magnifică în Rama, generale, răspunsese Richard. O combinație între Marele Canion, Alpi și Piramide la un loc.
— Am pierdut deja patru oameni, replică O’Toole. Vreau să te văd întors teafăr. Dumnezeu să te aibă în pază!
Richard strânse mâna generalului, își puse casca și păși în ecluză. Ceva mai târziu după plecarea lui Wakefield, Amiralul Heilmann critică atitudinea lui O’Toole.
— M-ai dezamăgit, Michael. Din strângerea aceea de mână, tânărul nostru coleg ar fi putut trage concluzia că de fapt ești de acord cu acțiunea lui.
O’Toole îl fixă pe amiralul german.
— Wakefield arc curaj, Otto. Și principii. Nu-i este frică nici de ramani și nici de măsurile disciplinare ale ASI. Admir această încredere în sine.
— Prostii, replică Heilmann. Wakefield e un tip impertinent și arogant. Știi ce a lăsat înăuntru? Câțiva dintre roboții aceia idioți. Pur și simplu nu-i place să dea ascultare ordinelor. Vrea să facă doar ce consideră că e mai important pentru el.