"Centaurii" sau, după cum îi numirăm noi, după ţipătul lor — şi tot astfel se numesc ei înşişi între ei — "Swiss-ii" erau nişte creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari şi mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din faţă pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două braţe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavităţi, are trei ochi de un cenuşiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunţii. Gura este larg despicată şi are dinţii ascuţiţi ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în faţa gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat şi voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deşi foarte îndepărtaţi de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plărnîni mari, analogi cu ai noştri, dar mai simpli, inima cu 4 cavităţi, stomacul şi celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului. Sîngele, gros, era de culoare portocalie.
— Acestea sînt nişte fiinţe pe care sîntem obligaţi să le numim umane, zise în sfîrşit Vandal. Ele cunosc focul, cioplesc piatra, şi fabrică arcuri. Pe scurt, ei sînt inteligenţi. Ce păcat că am intrat în felul acesta în relaţii cu ei!
Pornirăm din nou la drum, nu fără a fi notat că în afară de armele lor — un arc şi suliţe cu vîrf de obsidiană cu meşteşug ascuţite — Swiss-ii purtau, în jurul părţii verticale a corpului lor, un fel de brîu din fibre vegetale, măiestrit împletite, de care atîrnau saci mici din acelaşi material, plini de obiecte de feldspat potasic, ce aminteau în mod ciudat uneltele din Paleoliticul nostru superior uman. Pentru înnoptat aleserăm o porţiune de cîmpie cu desăvîrşire lipsită de ierburi şi arbori. Aceste stranii spaţii dezgolite erau destul de dese şi mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s-ar datora, ea servea scopurilor noastre. Oprirăm camionul în susul unei pante lungi, spre a fi la adăpost de o posibilă slăbire a demarorului. Toate aceste precauţii se dovediră inutile. Noaptea trecu fără alarmă, abia tulburată de răgetul îndepărtat al unui Goliat. Dimineaţa totuşi Michel mă deşteptă, şi avea o înfăţişare ce dezvăluia preocuparea.
— Priveşte! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.
Acesta, în loc de cei 9l de centimetri de mercur cu care eram obişnuiţi, abia atingea 76.
— Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !
— Eşti sigur că nu se datoreşte altitudinii?
— Aseară marca 90.
Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:
— Priveşte munţii.
"Munţii Necunoscuţi", către care mergeam, dispăruseră în ceaţă. Înspre apus pluteau nori negri cenuşii.
— Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.
Paul luă volanul. Aşezîndu-se, privi orizontul şi lăsă să-i scape un fluierat de uimire.
— Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut aşa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!
Tot apusul devenise de un cenuşiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, şi această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.
— Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălţimi, cu atît mai puţin ne vom teme de inundaţie.
Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari şi zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. În timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbuşitoare stagna aci. Lăsînd pe Michel alături de şofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munţi, tăiarăm de-a curmezişul în-tîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creştea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Şi deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd şi simţii cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliţi lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior şi să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să ţipăm, atît de asurzitor şi de neîntrerupt bubuia tunetul.
Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea maşinii. Nu puturăm depăşi, fără primejdie, viteza de l0 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere şi întuneric din care răsărea şi dispărea alături de mine faţa palidă şi înfricoşată a Martinei. Cînd mă aplecam şi priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord şi Vandal îşi punea în ordine notiţele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cuşetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea şi mai dezlănţuit. Vîntul şi ploaia se înverşunau. Fulgerele îmi arătau acoperişul şi capota şiroind de apă de parcă ar fi ieşit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. În intervalul dintre tunete auzeam şuieratul ei ascuţit.
— Ei bine, strigai eu, asta zic şi eu că e furtună, nu glumă.
— E măreţ, răspunse Martina.
Era într-adevăr un spectacol măreţ cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violenţă şi frumuseţe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Micheclass="underline"
— Ce face barometrul?
— Coboară într-una!
— Sosim. Văd adăposturi. Aprindeţi farurile!
Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat — pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac şi un val de aer rece şi umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol şi în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Îl aşezarăm cu faţa spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.
Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălţime şi douăzeci şi cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd şiroaie, în alte părţi vinele stîncii îndeplineau rolul de streaşină şi solul era uscat. Într-un colţ, cenuşă şi unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic şi rezerve de lemn uscat.