Mă simţii mişcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetaţie necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis şi Michel, mai puţin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau nişte ierburi verzui, aspre şi tăioase, fără inflorescenţă, arbuşti cu tulpinele foarte drepte şi cu scoarţa de un cenuşiu metalic.
Avurăm de asemenea prilejul să examinăm şi un reprezentant al faunei de aci. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui şarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb şi nevertebrat. "Capul" îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuţite şi tăioase, tubulare, asemănîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrţit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm — şi mai ales simţirăm — că numai tegumentul era uscat şi că interiorul era în plină descompunere. Ne mulţumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii şi primejdioase, băturăm în retragere şi o apucarăm din nou pe drumul satului.
Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.
II
SINGURATATE
Înainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colţul de pămînt care venise o dată cu noi aici, şi să organizăm o societate. O veste bună ne aştepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia niţel sălcie.
Recensămîntul era în curs. Se dovedise uşor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite şi mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci aşa cum bine spusese unchiul meu: "Ei mă cunosc cu toţii, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal".
Din numărătoare reieşea că populaţia satului şi a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbaţi, şi l007 femei, 877 copii sub şaisprezece ani, în total 2847 de suflete.
Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.
Louis zise atunci:
— Mîine dimineaţă trebuie să ţinem o adunare generală.
El chemă pe vătăşelul public şi îi dădu în mînă o bucăţică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conţinutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subţiată şi îngălbenită toată:
"Cetăţene şi cetăţeni: mîine dimineaţă, în piaţa Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere şi tovarăşii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezenţa indispensabilă."
Îmi amintesc foarte bine de această primă adunare. Louis luă cuvîntul primul.
— Mai înainte ca domnul Bournat să vă explice, în măsura posibilului, cele întîmplate, am să vă spun eu cîteva cuvinte. Desigur că dumneavoastră v-aţi dat seama că noi nu ne mai aflăm pe Pămînt. Acum cînd salvarea răniţilor s-a terminat, ne vom găsi cu toţii în faţa unor sarcini foarte grele. Mai întîi trebuie să ne organizăm. Nici o comunitate omenească nu poate trăi fară legi. Din tot globul pămîntesc o bucată s-a rupt şi ne-a adus împreună cu ea aici: această bucată măsoară aproximativ 30 km lungime şi l7 km lăţime, are forma unui romb rudimentar şi o suprafaţă de aproape 300 km2. Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximaţie, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munţi răsturnaţi. Cred că această suprafaţă va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate creşte simţitor la terminarea recensământului. Adevărata problemă nu este aceea a pămînturilor, pămînt va fi atît de mult încît toată lumea va putea să aibă mii şi mii de hectare: căci o planetă întreagă ne aşteaptă s-o luăm în stăpînire! Adevărata problemă este aceea a mîinii de lucru. Deci, începînd chiar de acum, toată lumea este indispensabilă şi toată lumea trebuie să muncească. Printr-un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni şi savanţi. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toţii şi să adoptăm mentalitatea şi entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să-şi ajute vecinul îi dăunează, este un criminal, şi trebuie să fie considerat ca atare. Vrînd-nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte şi vom fi obligaţi să ne conformăm ei — sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informaţii şi despre cei care lipsesc acum. Poimîine se va întruni Adunarea care va alege pe deputaţii împuterniciţi să constituie Guvernul nostru, treburile curente rămînînd de resortul Consiliului Municipal.
Şi acum, dau cuvîntul domnului Bournat.
Unchiul meu se sculă, sprijinindu-se în baston:
"Dragii mei prieteni, aşa cum ştiţi, un cataclism fără precedent ne-a smuls, mă tem că pentru totdeauna, de pe bătrînul nostru Pămînt şi ne-a azvîrlit în această lume necunoscută. Ce fel de lume este aceasta? N-aş şti să v-o spun. Aţi putut constata şi dumneavoastră că aici sînt doi sori şi trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît şi institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer. Printr-o întîmplare providenţială — aci preotul dădu din cap cu un aer aprobator — am căzut pe o planetă care posedă un aer respirabil pentru noi, prea puţin diferit, la drept vorbind, de aerul de pe Pămînt. După primele mele calcule, această planetă trebuie să fie numai cu puţin mai mare decît Pămîntul. Louis Mauriere, mai înainte, ne-a schiţat admirabil de bine ceea ce ne rămîne de făcut.
De îndată ce voi afla ceva nou despre această lume care este acum a noastră, vă voi aduce-o la cunoştinţă şi dumneavoastră."
Reacţia ascultătorilor a fost bună în general. Ţăranii era vădit că acceptaseră cataclismul. Gospodari, iubindu-şi casa şi legaţi sufleteşte de pămîntul pe care-l munceau, cei mai mulţi dintre ei scăpaseră teferi împreună cu întreaga lor familie. La cei din sat însă, neîncrederea fu mai mare:
— Dar ştiu că ne toarnă la poveşti, bătrînul, auziţi-l despre o altă lume! Despre o altă planetă! Mai întîi că nu ajungi pe o altă lume decît cînd eşti mort!
— Cu toate acestea, cei doi sori?
— Ei, e mic de tot cel de al doilea. Şi apoi, s-au văzut atîtea, cu ştiinţa lor şi atîtea noi descoperiri! Dacă vrei să-mi cunoşti părerea, apoi eu cred că şi asta este tot o ispravă de a nemţilor fascişti, ceva în genul bombei atomice.
În sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu-şi va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verişoară. El voia să-i telegrafieze cu orice preţ. Alţii aveau părinţii îngropaţi sub munţii prăbuşiţi sau sub ruinele caselor lor.
A doua zi era duminică. Dis-de-dimineaţă, furăm deşteptaţi de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioşii săi, reuşise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii şi acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile şi răsunau tare. Pe cînd noi soseam, preotul tocmai termina celebrarea liturghiei, oficiată în aer liber. Preotul acesta era un om tare de treabă şi avea să ne dovedească mai tîrziu că persoana lui grăsuţă ascundea mari posibilităţi de eroism. Mă apropiai de el.
— Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dum neavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.
— Monseniore, mi-aţi zis? întrebă el.
— Bineînţeles, căci acum sînteţi episcop. Ce spun? Papă!