— În întregime.
— Înţelegi, vor construi o Lume atât de bine, încât, atunci când vor termina şi Aurorienii vor dori, în sfârşit, să plece, fiinţele noastre umane vor păşi de pe Aurora pe o altă Aurora. Nu vor pleca de acasă; pur şi simplu vor avea o altă casă, mai nouă, absolut ca şi cealaltă, în care îşi vor continua declinul. Îmi urmăreşti şi explicaţia asta?
— Îţi înţeleg punctul de vedere, dar deduc de aici că nu ţi-l înţeleg cei de pe Aurora.
— Nu li se permite să-l înţeleagă. Cred că pot să argumentez clar asta, dacă opoziţia nu mă distruge din punct de vedere politic prin această problemă a distrugerii lui Jander. Înţelegi ce motiv mi se atribuie? Se presupune că am început un program de distrugere a roboţilor cu aspect uman, în loc să aprob folosirea lor pentru colonizarea altor planete. Cel puţin aşa spun duşmanii mei.
Acum Baley se opri din mers. Îl privi gânditor pe Fastolfe şi zise:
— Înţelegi, dr. Fastolfe, că Pământul are interesul ca punctul dumitale de vedere să câştige în totalitate.
— Este şi în interesul dumitale propriu, domnule Baley.
— Şi în al meu. Dar dacă mă dau la o parte, deocamdată, tot e important pentru Lumea mea ca oamenii noştri să aibă voie, să fie încurajaţi să exploreze Galaxia; să păstrăm toate obiceiurile cu care suntem obişnuiţi; să nu fim condamnaţi la închisoare veşnică pe Pământ, pentru că acolo nu putem decât pieri.
— Unii dintre voi, spuse Fastolfe, cred că vor insista să rămână la închisoare…
— Sigur. Poate aproape toţi. Oricum, cel puţin câţiva dintre noi — cât mai mulţi posibil — vor scăpa, dacă li se va permite. De aceea, este datoria mea, nu numai ca reprezentant al legii pentru o mare parte a omenirii, ci ca Pământean, pur şi simplu, să te ajut la reabilitarea numelui, fie că eşti vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, pot să mă apuc de treabă cu tragere de inimă numai dacă ştiu că, de fapt, acuzaţiile împotriva dumitale sunt nefondate.
— Desigur! Înţeleg.
— În conformitate cu cele ce mi-ai spus, despre motivul care ţi se atribuie, asigură-mă din nou că nu ai făcut asta.
Fastolfe spuse:
— Domnule Baley, înţeleg perfect că nu ai de ales în această privinţă. Sunt conştient că-ţi pot spune, fără să fiu pedepsit, că sunt vinovat şi că vei fi totuşi silit de situaţia dumitale şi de cea din Lumea dumitale să conlucrezi cu mine ca să ascundem acest fapt. Într-adevăr, chiar dacă aş fi vinovat, m-aş simţi obligat să-ţi spun aşa, ca să poţi ţine seama de acest lucru şi, cunoscând adevărul, să lucrezi mai eficient ca să mă salvezi pe mine — şi pe dumneata. Dar nu pot face asta, pentru că, de fapt, sunt nevinovat. Oricât de mult ar fi aparenţele împotriva mea, eu nu l-am distrus pe Jander. Niciodată nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.
— Niciodată?
Fastolfe zâmbi cu tristeţe:
— O, poate m-am gândit, o dată sau de două ori, că ar fi fost mult mai bine pentru Aurora dacă n-aş fi lucrat niciodată la noţiunile ingenioase care au dus la dezvoltarea creierului pozitronic asemănător cu al omului sau că ar fi fost mult mai bine dacă aceste creiere s-ar fi dovedit instabile şi uşor supuse degajării mentale. Dar acestea au fost gânduri fugare. Nici o frântură de secundă nu m-am gândit să-l distrug pe Jander din această cauză.
— Atunci, trebuie să distrugem motivul care ţi se atribuie.
— Bun. Dar cum?
— Putem arăta că nu serveşte nimănui. La ce bun să-l distrugi pe Jander? Pot fi construiţi mai mulţi roboţi cu aspect uman. Mii. Milioane.
— Mă tem că nu-i aşa, domnule Baley. Nu poate fi construit nici unul. Doar eu ştiu cum să-i proiectez şi, atâta timp cât colonizarea cu roboţi este un destin posibil, refuz să construiesc alţii. Jander nu mai e şi a rămas doar Daneel.
— Secretul va fi descoperit de alţii.
Fastolfe îşi împinse bărbia înainte:
— Aş vrea să-l văd pe roboticianul în stare s-o facă. Duşmanii mei au înfiinţat un Institut de Robotică, al cărui unic scop este să elaboreze metode de construire a unui robot cu aspect uman, dar n-o să le meargă. Cu siguranţă n-au reuşit până acum şi ştiu că nu vor reuşi.
Baley se încruntă:
— Dacă dumneata eşti singurul om care cunoaşte secretul roboţilor cu aspect uman, şi dacă duşmanii dumitale umblă disperaţi după el, nu vor încerca să-l obţină de la dumneata?
— Bineînţeles. Ameninţându-mi existenţa politică, punând la cale vreo pedeapsă care-mi vă interzice să lucrez în acest domeniu şi punând, astfel, capăt şi existenţei mele profesionale, ei speră să mă determine să le împărtăşesc secretul. Pot impune chiar Adunării Legislative să mă determine să dezvălui secretul, sub pedeapsa confiscării averii, a ameninţării cu închisoarea — cine ştie? Oricum, m-am hotărât să nu cedez la nimic şi să nu mă las. Dar nu vreau să fie aşa, înţelegi?
— Ei ştiu că eşti hotărât să rezişti?
— Aşa sper. Le-am spus-o destul de clar. Cred că îşi închipuie că glumesc, că nu vorbesc serios. Dar vorbesc foarte serios.
— Dar dacă te vor crede, ar putea face paşi importanţi.
— Ce vrei să spui?
— Să-ţi fure hârtiile. Să te răpească. Să te tortureze.
Fastolfe izbucni în râs, iar Baley se înroşi. Spuse:
— Nu-mi place că seamănă cu o dramă transmisă pe hiperunde, dar te-ai gândit la asta?
Fastolfe zise:
— Domnule Baley… Mai întâi, roboţii mei mă pot apăra. Ar trebui un război pe scară mare ca să mă răpească sau să-mi fure hârtiile. În al doilea rând, chiar dacă ar reuşi în vreun fel, nici unul dintre roboticienii care sunt împotriva mea n-ar putea recunoaşte că singurul mod în care a obţinut secretul creierului pozitronic asemănător cu al omului a fost furtul sau agresarea mea. Reputaţia profesională a lui sau a ei va fi complet distrusă. În al treilea rând, pe Aurora nu s-a auzit de asemenea lucruri. Cea mai mică aluzie la un atentat neprofesional asupra mea ar întoarce imediat Adunarea Legislativă — şi opinia publică — în favoarea mea.
— Chiar aşa? bombăni Baley, înjurând în gând, pentru că trebuia să aibă de-a face cu o cultură ale cărei dedesubturi pur şi simplu nu le înţelegea.
— Da. Crede-mă pe cuvânt. Aş vrea ca ei să încerce aşa ceva, melodramatic. Aş vrea să fie atât de incredibil de proşti ca să procedeze astfel. De fapt, domnule Baley, aş vrea să te pot convinge să te duci la ei, să le câştigi încrederea şi să-i linguşeşti să organizeze un atac asupra locuinţei mele, sau să mă pândească pe un drum pustiu sau altceva asemănător, lucruri obişnuite pe Pământ, îmi închipui.
Baley spuse, încăpăţânat:
— Nu cred că ar fi genul meu.
— Nici eu nu cred, aşa că nu intenţionez deloc să-mi impun voinţa. Şi, crede-mă, e foarte rău, pentru că, dacă nu-i putem convinge să încerce metoda sinucigaşă a folosirii forţei, vor continua să facă un lucru mult mai bun, din punctul lor de vedere. Mă vor distruge cu minciuni.
— Ce minciuni?
— Nu mi se pune în cârcă numai distrugerea robotului. Asta e destul de rău şi ar fi suficient. Se zvoneşte — deocamdată e doar un zvon — că moartea e un experiment de-al meu, unul periculos, şi reuşit. Se zvoneşte că lucrez la un sistem de distrugere rapidă şi eficientă a creierelor asemănătoare cu creierul uman, astfel încât, când duşmanii mei vor crea într-adevăr propriii lor roboţi, eu, împreună cu membrii partidului meu, să-i putem distrugem pe toţi, împiedicând astfel Aurora să colonizeze noi Lumi şi lăsând Galaxia în mâinile Pământenilor.