— Desigur că nu e nimic adevărat în toate astea.
— Desigur că nu. Ţi-am spus că sunt minciuni. Şi încă unele ridicole. O asemenea metodă de distrugere nu este posibilă nici măcar teoretic, iar cei de la Institutul de Robotică nu sunt pe cale să-şi creeze propriii roboţi cu aspect uman. Nu pot fi de acord cu nebunia distrugerii în masă, chiar dacă aş vrea. Nu pot.
— Atunci, nu se prăbuşeşte tot complotul?
— Din păcate, în timp nu se va întâmpla aşa. S-ar putea să fie o prostie, dar cred că va persista destul de mult, până ce opinia publică se va întoarce împotriva mea, schimbând destule voturi în Adunarea Legislativă, atâtea cât să mă distrugă. Până la urmă, se va recunoaşte că totul e o prostie, dar atunci va fi prea târziu. Şi te rog să observi că Pământul e pe post de băiat care este biciuit în locul prinţului. Acuzaţia că lucrez în numele Pământului este gravă şi vor fi mulţi cei care vor prefera să creadă întregul talmeş-balmeş, chiar împotriva bunului lor simţ, din cauza repulsiei faţă de Pământ şi Pământeni.
Baley zise:
— Din câte-mi spui, reiese că repulsia faţă de Pământ se consolidează.
— Exact, domnule Baley, făcu Fastolfe. Situaţia se înrăutăţeşte pentru mine — şi pentru Pământ — zi de zi, şi avem foarte puţin timp. — Dar nu există un mod mai uşor de a zădărnici toate astea?
(Disperat, Baley se hotărî că era timpul să revină la ideea lui Daneel.) Dacă ai dori cu adevărat să testezi o metodă de distrugere a unui robot cu aspect uman, de ce ai căuta unul în altă parte, unul cu care ai putea avea necazuri? Îl aveai pe Daneel, în locuinţa dumitale. Era la îndemână, accesibil. Dacă ar fi ceva adevărat în zvonuri, experimentul nu s-ar fi desfăşurat pe el?
— Nu, nu, zise Fastolfe. N-aş putea face pe nimeni să creadă aşa ceva. Daneel a fost prima mea reuşită, triumful meu. Nu l-aş distruge, în nici un caz. Firesc, m-aş îndrepta spre Jander. Oricine ar înţelege asta şi eu aş fi un prost dacă aş încerca să conving că pentru mine ar avea mai mult sens distrugerea lui Daneel.
Porniră din nou, apropiindu-se de destinaţie. Baley era tăcut.
— Cum te simţi, domnule Baley? întrebă Fastolfe.
Baley răspunse încet:
— Dacă te referi la Exterior, nici măcar nu sunt conştient de el. Dacă te referi la dilema noastră, cred că sunt pe cale să renunţ şi fără să intru singur într-o cameră cu ultrasunete pentru spălarea creierului. Apoi întrebă cu violentă:
— De ce ai trimis după mine, dr. Fastolfe? De ce mi-ai dat treaba asta? Ce ţi-am făcut, de te porţi aşa cu mine?
— De fapt, răspunse Fastolfe, mai întâi că n-a fost ideea mea, iar eu nu pot decât să-mi invoc disperarea.
— Ei bine, a cui a fost ideea?
— Proprietarul acestei locuinţe la care am ajuns acum a fost cel care a sugerat-o la început… iar eu n-am avut altă ideea mai bună.
— Proprietarul acestei locuinţe? El de ce ar fi…
— Ea.
— Ei bine, ea de ce ar fi sugerat aşa ceva?
— Oh! Nu ţi-am explicat că ea te cunoaşte, nu-i aşa, domnule Baley? Iat-o, aşteptându-ne.
Baley privi uimit:
— Pe Iehova, şopti.
6. GLADIA
23
Tânăra femeie ce le stătea în faţă spuse, zâmbind şters:
— Ştiam că acesta va fi primul cuvânt pe care-l voi auzi, Elijah, când te voi reîntâlni.
Baley se holbă la ea. Se schimbase. Părul îi era mai scurt şi chipul chiar mai îngrijorat decât îi fusese cu doi ani în urmă şi, oricum, părea îmbătrânită cu mai mult de doi ani. Dar era, fără îndoială, Gladia. Tot cu faţa în formă de triunghi, cu pomeţii proeminenţi şi cu bărbia mică. Tot scundă, subţire, amintind de un copil.
O visase des — deşi nu chiar erotic — după ce revenise pe Pământ. În visele lui nu era niciodată în stare să ajungă la ea. Ea era întotdeauna acolo, dar prea departe ca să-i poată vorbi. Nu-l auzea niciodată când o striga. Niciodată nu se apropia când el se îndrepta spre ea.
Nu era greu de înţeles de ce visele fuseseră astfel. Ea era o persoană născută pe Solaria şi, prin urmare, nu te puteai aştepta să fie prea des în prezenta altor fiinţe umane.
Elijah nu avusese acces la ea pentru că era om şi mai ales, desigur, pentru că era de pe Pământ. Deşi investigarea crimei, pe care o efectua el, îi obliga să se întâlnească, pe tot timpul relaţiei lor ea fusese complet acoperită când erau împreună, ca să prevină orice contact. Şi totuşi, la ultima lor întâlnire, sfidând bunul-simţ, ea îl atinsese pe obraz cu mâna goală. Precis ştia că se poate infecta din asta. Cu atât mai mult păstrase el în suflet mângâierea, cu cât educaţia ei o făcea de neimaginat.
Cu timpul, visele păliseră.
Baley zise, destul de lipsit de sens:
— Tu erai cea care deţinea…
Se opri, iar Gladia termină propoziţia pentru eclass="underline"
— Robotul. Şi acum doi ani eu eram cea care aveam soţul. Tot ce ating este distrus.
Fără să-şi dea seama, Baley îi puse o mână pe obraz. Gladia păru să nu observe. Spuse:
— Ai venit să mă salvezi prima oară. Iartă-mă, dar a trebuit să te chem din nou… Intră, Elijah. Intră, dr. Fastolfe.
Fastolfe se dădu înapoi ca să-i permită lui Baley să intre primul. Apoi intră şi el. În urma lui Fastolfe veneau Daneel şi Giskard, care, cu obişnuita lor autoeclipsare de roboţi, intrară în nişele libere din pereţi, pe două părţi opuse, şi rămaseră tăcuţi în picioare, cu spatele la perete.
Păru, o clipă, că Gladia îi va trata cu aceeaşi indiferenţă cu care fiinţele umane îi tratau pe roboţi. Totuşi, după ce-i aruncă o privire lui Daneel, se întoarse şi-i spuse lui Fastolfe cu vocea puţin înecată:
— Acesta. Te rog. Spune-i să plece.
Fastolfe întrebă surprins:
— Daneel?
— Seamănă prea mult… seamănă prea mult cu Jander!
Fastolfe se întoarse şi-l privi pe Daneel, iar pe chip i se citi clar durerea:
— Desigur, draga mea. Trebuie să mă ierţi. Nu m-am gândit… Daneel, du-te în altă cameră şi stai acolo până plecăm.
Fără să spună un cuvânt, Daneel ieşi.
Gladia privi o clipă înspre Giskard, ca şi cum ar fi apreciat dacă nu seamănă şi el prea mult cu Jander, apoi se întoarse, dând din umeri. Spuse:
— Doriţi ceva răcoritor? Am o băutură din nucă de cocos, proaspătă şi rece.
— Nu, Gladia, zise Fastolfe. L-am adus doar pe domnul Baley aici, aşa cum am promis. Nu stau mult.
— Dacă-mi dai un pahar cu apă, spuse Baley, nu te mai deranjez cu altceva.
Gladia ridică o mână. Fără îndoială că era observată, pentru că imediat intră un robot, fără să facă zgomot, cu un pahar cu apă pe o tavă şi cu un vas mic în care se aflau câteva lucruri asemănătoare unor biscuiţi, fiecare cu câte o pată roz. Baley nu se putu abţine să nu ia unul, chiar dacă nu ştia sigur ce este. Trebuie să fi fost ceva originar de pe Pământ, pentru că nu credea că pe Aurora, el — sau altcineva — ar mânca vreo bucăţică din puţina zestre biologică indigenă şi nici vreun produs sintetic. Oricum, descendenţii felurilor de mâncare transmise de pe Pământ s-ar fi putut schimbă în timp, fie prin cultivarea intenţionată; fie prin influenţa unui mediu străin, iar Fastolfe spusese, la prânz, că dieta de pe Aurora era un gust dobândit.