Fu surprins în mod plăcut. Gustul era iute, dar el îl găsi minunat şi luă altul aproape imediat. Spuse „Multumesc” robotului (care n-ar fi avut nimic împotrivă să stea acolo la infinit) şi luă tot vasul, împreună cu paharul cu apă.
Robotul plecă.
Acum era după-amiază târziu, iar lumina soarelui intra, stacojie, prin ferestrele din partea de vest. Baley avea impresia că această casă e mai mică decât a lui Fastolfe, dar ar fi fost mai plăcută dacă n-ar fi fost, în mijlocul ei, înfăţişarea tristă a Gladiei, având un efect descurajant.
Bineînţeles că asta putea fi doar în imaginaţia lui Baley. În orice caz, voia-bună i se părea imposibilă în orice construcţie care avea scopul de a adăposti şi apăra fiinţele umane, care rămâneau totuşi expuse Exteriorului din spatele fiecărui perete. Nici un perete, se gândi, nu avea de partea cealaltă căldura vieţii. Nicăieri nu puteai căuta prietenie şi comunitate. Prin fiecare perete exterior, în orice parte, în sus şi în jos, era o lume fără viaţă. Rece! Rece!
Şi răceala îl cuprinse şi pe Baley, când se gândi iar la dilema în care se afla. (Pentru o clipă, şocul reîntâlnirii cu Gladia i-o alungase din minte.)
Gladia spuse:
— Vino. Stai jos, Elijah. Te rog să mă ierţi că nu prea sunt în apele mele. Sunt, pentru a doua oară, în centrul atenţiei planetare — şi prima oară mi-a ajuns.
— Înţeleg, Gladia. Te rog să nu te scuzi, zise Baley.
— În ceea ce te priveşte, dragă domnule doctor, te rog să nu te simţi obligat să pleci.
— Ei bine — Fastolfe privi la ceasul în formă de bandă de pe perete — voi sta puţin, dar apoi, draga mea, trebuie să lucrez, chiar de-ar cădea cerul. Cu atât mai mult, cu cât trebuie să am în vedere un viitor apropiat, în care mi s-ar putea interzice să mai lucrez.
Gladia clipi repede, de parcă s-ar fi stăpânit să nu dea drumul lacrimilor:
— Ştiu. dr. Fastolfe. Ai foarte mari necazuri din cauza… celor întâmplate aici, iar eu parcă n-aş avea timp să mă gândesc decât la… neplăcerea mea.
Fastolfe spuse:
— Voi face tot ce pot să am grijă de problema mea, Gladia, şi nu trebuie să te simţi vinovată din cauza asta… Poate că domnul Baley ne va putea ajuta pe amândoi.
Baley îşi strânse buzele auzind aceste vorbe, apoi zise anevoie:
— N-am ştiut, Gladia, că eşti implicată în vreun fel în treaba asta.
— Cine ar fi ştiut? oftă ea.
— Eşti… erai… în posesia lui Jander Panell?
— Nu chiar în posesie. Îl împrumutasem de la dr. Fastolfe.
— Erai cu el când a…
Baley nu ştiu cum să se exprime.
— Murit? N-am putea spune „murit”? Nu, nu eram. Şi, înainte de a întreba tu, nu mai era nimeni în casă la ora aceea. Eram singură. De obicei sunt singură. Aproape întotdeauna. Asta este educaţia mea de pe Solaria, ţii minte. Desigur, nu e obligatoriu. Voi doi sunteţi aici şi nu mă supăr… foarte mult.
— Şi erai absolut singură când Jander a murit? Nu te înşeli?
— Aşa am spus, făcu Gladia, părând puţin nervoasă. Nu, nu-i nimic, Elijah. Ştiu că trebuie să ţi se repete totul, iar şi iar. Eram singură. Zău.
— Totuşi, erau de faţă roboţi.
— Da, desigur. Când spun „singură”, înseamnă că nu erau de faţă alte fiinţe umane.
— Câţi roboţi ai, Gladia? Fără să-l numărăm pe Jander.
Gladia se opri, de parcă ar fi numărat în gând. În cele din urmă, spuse:
— Douăzeci. Cinci în casă şi cincisprezece în împrejurimi. Roboţii circulă liberi între casa mea şi cea a dr. Fastolfe, aşa că nu e uşor de apreciat, când vezi un robot la vreuna dintre locuinţe, dacă e unul de-al meu sau de-al lui.
— A, făcu Baley, şi pentru că dr. Fastolfe are cincizeci şi şapte de roboţi în locuinţa lui, asta înseamnă, dacă-i adunăm, că sunt disponibili şaptezeci şi şapte de roboţi, la un loc. Mai sunt alte locuinţe ai căror roboţi s-ar putea amesteca aşa cu ai tăi, fără să-i deosebeşti?
Fastolfe spuse:
— Nu există nici o locuinţă destul de aproape ca aşa ceva să fie posibil. Şi nici practica de a amesteca roboţii nu este tocmai încurajată. Gladia şi cu mine suntem un caz special, pentru că ea nu este de pe Aurora, iar eu mi-am asumat o… răspundere pentru ea.
— Chiar şi aşa. Şaptezeci şi şapte de roboţi, zise Baley. — Da, spuse Fastolfe, dar de ce insişti pe asta?
Baley zise:
— Pentru că asta înseamnă că există şaptezeci şi şapte de obiecte mişcătoare, fiecare vag uman ca formă, pe care eşti obişnuit să le vezi cu coada ochiului şi cărora nu le-ai da prea mare atenţie. Nu e posibil, Gladia, dacă ţi-ar intra în casă o fiinţă umană adevărată, cine ştie pentru ce, să nu-ţi dai seama de asta? Ar fi încă un obiect mişcător, vag uman ca formă, şi tu nu i-ai da nici o atenţie.
Fastolfe chicoti încet, iar Gladia dădu din cap, fără să zâmbească:
— Elijah, spuse ea, se vede că eşti Pământean. Îţi închipui că orice fiinţă umană, chiar dr. Fastolfe, aici de faţă, s-ar putea apropia de casa mea, fără ca eu să fiu informată de roboţii mei? Aş putea ignora un obiect mişcător, crezând că e un robot, dar nici un robot n-ar face asta. Te aşteptam chiar acum, când ai sosit, dar numai pentru că roboţii mei mă informaseră că te apropii. Nu, nu, când a murit Jander, nu mai era nici o altă fiinţă umană în casă.
— Cu excepţia ta?
— Cu excepţia mea. Aşa cum nu era nimeni în casă, cu excepţia mea, când a fost omorât soţul meu.
Fastolfe o întrerupse cu blândeţe:
— Este o deosebire, Gladia. Soţul tău a fost omorât cu un instrument bont. Prezenta fizică a ucigaşului era necesară şi, dacă tu erai singura de faţă, a fost grav. În cazul ăsta, Jander a fost scos din funcţiune printr-un program vorbit, subtil. Prezenţa fizică nu era necesară. Prezenţa ta aici, singură, nu înseamnă nimic, mai ales pentru că tu nu ştii cum să blochezi mintea unui robot cu aspect uman.
Se întoarseră amândoi şi-l priviră pe Baley, Fastolfe curios, Gladia tristă. (Pe Baley îl enerva faptul că Fastolfe, al cărui viitor era la fel de nebulos ca al lui Baley însuşi, părea să înfrunte asta cu umor. Pentru Dumnezeu, ce avea situaţia de faţă de-l făcea să râdă ca un prost? se gândi Baley morocănos.)
— Ignoranţa, spuse Baley, poate că nu înseamnă nimic. O persoană poate să nu ştie cum să ajungă într-un anumit loc şi, totuşi, poate să ajungă acolo orbecăind. Oricine poate să vorbească cu Jander şi, fără să vrea, să apese pe butonul pentru degajarea mentală.
— Ce şanse sunt pentru aşa ceva? întrebă Fastolfe.
— Dumneata eşti expertul, dr. Fastolfe, şi presupun că-mi vei spune că sunt foarte mici.
— Incredibil de mici. O persoană poate să nu ştie cum să ajungă într-un anumit loc, dar dacă singurul drum constă dintr-o serie de frânghii legate strâns, cotind în unghiuri neaşteptate, ce şanse are să ajungă la el mergând la întâmplare, legată la ochi?
Gladia îşi frământa mâinile, foarte nervoasă. Îşi strânse pumnii, parcă vrând să le oprească, şi le aşeză pe genunchi:
— Accident sau nu, n-am făcut-o eu. Nu eram cu el când s-a întâmplat. Nu eram. Dimineaţa am vorbit cu el. Era bine, absolut normal. Când l-am chemat, după câteva ore, n-a venit. M-am dus după el, să-l caut. Stătea în locul lui obişnuit, părând foarte normal. Problema a fost că nu mi-a răspuns. N-a răspuns deloc. De atunci, nu a mai răspuns.