— Nu asta am întrebat. Ea se răsti furioasă la eclass="underline"
— Ai insistat să vorbesc şi voi vorbi — şi-ţi voi răspunde. Un lucru îl interesează pe dr. Fastolfe. Un lucru. Un singur lucru. Şi acesta este funcţionarea creierului. uman. El vrea să-l reducă la ecuaţii, la un labirint descurcat, la o diagramă, şi astfel să întemeieze o ştiinţă matematică a comportamentului uman care-i va permite să prevadă viitorul omului. El numeşte această ştiinţă „psihoistorie”. Nu cred că ai stat de vorbă cu el mai mult de o oră fără să-ţi pomenească de ea. E stăpânit de monomanie.
Vasilia îl privi pe Baley în faţă şi ţipă cu o bucurie răutăcioasă:
— Îmi dau seama! Ţi-a vorbit de ea. Apoi trebuie să-ţi fi spus că este interesat de roboţi doar în măsura în care aceştia îl pot apropia de creierul uman. Este interesat de roboţii cu aspect uman doar în măsura în care aceştia îl pot aduce şi mai aproape de creierul uman. Da, şi pe asta ţi-a spus-o. Teoria fundamentală care a făcut posibilă crearea roboţilor cu aspect uman a izvorât, sunt sigură, din încercarea lui de a înţelege creierul uman şi el se tine cu dinţii de această teorie şi nu vă lăsa pe nimeni s-o înţeleagă, pentru că vrea să rezolve singur problema creierului uman în totalitate, în cele două secole şi ceva care i-au mai rămas. Totul se subordonează acestui fapt. Şi asta mă includea şi pe mine, mai mult ca sigur.
Baley, încercând să-şi stăpânească furia, zise cu glas scăzut:
— În ce fel te includea pe dumneata, dr. Vasilia?
— Când m-am născut, ar fi trebuit să fiu încredinţată, cu alţii asemenea mie, unor profesionişti, care ştiu cum să aibă grijă de copii. N-ar fi trebuit să fiu lăsată singură în grija unui amator — tată sau nu, savant sau nu. Doctorului Fastolfe n-ar fi trebuit să i se îngăduie să supună un copil unui asemenea mediu şi nu i s-ar fi permis, dacă n-ar fi fost dr. Fastolfe. Şi-a folosit tot prestigiul pentru a realiza asta, şi-a achitat toate datoriile pe care le avea, a convins toate persoanele importante până ce m-a luat în stăpânire.
— Te iubea, murmură Baley.
— Mă iubea? Orice alt copil i-ar fi fost totuna, dar nu era disponibil nici un alt copil. Ceea ce dorea el era un copil în creştere în prezenţa lui, un creier în dezvoltare. Voia să facă un studiu aprofundat al metodei de dezvoltare, al modului de creştere. Voia un creier uman simplu, care devine complex, ca să-l poată studia în amănunt. În acest scop, m-a supus pe mine unui mediu anormal şi unei experimentări subtile, fără nici un fel de respect faţă de mine ca fiinţă umană.
— Nu pot crede. Chiar dacă l-ai fi interesat ca obiect de experiment, totuşi putea să ţină la dumneata ca la o fiinţă umană.
— Nu. Vorbeşti ca un Pământean. Poate pe Pământ există o oarecare consideraţie faţă de legăturile biologice. Aici nu există. Pentru el am fost un obiect de experiment. Punct.
— Chiar dacă ar fi fost aşa la început, dr. Fastolfe nu putea să nu te iubească — un obiect neajutorat încredinţat lui. Chiar dacă n-ar fi existat nici o legătură biologică, chiar dacă ai fi fost animal, să zicem, ar fi învăţat să te iubească.
— Nu mai spune! zise ea cu amărăciune. Nu cunoşti puterea indiferenţei la un om ca dr. Fastolfe. Dacă distrugerea vieţii mele l-ar fi ajutat să avanseze în cunoştinţele lui, n-ar mai fi stat pe gânduri.
— E ridicol, dr. Vasilia. Purtarea lui faţă de dumneata a fost atât de blândă şi de respectuoasă încât ţi-a trezit dragostea. Ştiu asta. Te-ai… te-ai oferit lui.
— Ţi-a spus şi asta, nu-i aşa? Da, ţi-a spus-o. Nici o clipă, nici până astăzi, nu s-ar întreba dacă o astfel de dezvăluire nu m-ar deranja. Da, m-am oferit lui şi de ce nu? Era singura fiinţă umană pe care o cunoşteam, de fapt. Faţă de mine avea o blândeţe prefăcută şi nu i-am înţeles adevăratele scopuri. Pentru mine a fost firesc. Apoi, a avut grijă să fiu stimulată sexual în anumite condiţii — condiţii puse de el. Era inevitabil să mă îndrept spre el. A trebuit s-o fac, pentru că altcineva nu mai era — şi a refuzat.
— Şi pentru asta l-ai urât?
— Nu. Nu la început. Nu, timp de mulţi ani. Chiar dacă dezvoltarea mea sexuală era slabă şi deformată, cu efecte pe care le simt până în ziua de azi, nu l-am condamnat. Nu ştiam tot. Găseam scuze pentru el. Era ocupat. Îi avea pe ceilalţi. Îi trebuiau femei mai în vârstă. Ai fi mirat de naivitatea cu care găseam motive pentru refuzul lui. Doar câţiva ani mai târziu mi-am dat seama că era ceva ce nu mergea şi am reuşit să aduc vorba despre asta pe faţă. „De ce m-ai refuzat?” am întrebat. „Dacă mi-ai fi făcut plăcerea, m-ai fi pus pe calea cea bună şi aş fi rezolvat totul.”
Se opri, înăbuşindu-se, şi îşi acoperi ochii o clipă. Baley aşteptă, încremenit de jenă. Roboţii nu păreau deloc impresionaţi (incapabili să simtă, după câte ştia Baley, orice echilibru sau dezechilibru al conexiunilor pozitronice care ar fi putut produce o senzaţie asemănătoare întrucâtva cu jena omenească).
Ea vorbi, mai calmă:
— A evitat întrebarea cât de mult a putut, dar i-am pus-o întruna, iar şi iar: „De ce m-ai refuzat?” „De ce m-ai refuzat?” Nu ezita deloc dacă era vorba de sex. Ştiu că de câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva prefera bărbaţii. Când nu e vorba de copii, preferinţele personale în acest domeniu nu contează prea mult şi unii bărbaţi pot considera femeile dezgustătoare sau invers. Oricum, nu aşa stăteau lucrurile cu acest bărbat căruia dumneata îi spui tatăl meu. Îl plăceau femeile — uneori femei tinere — la fel de tinere cum eram eu când m-am oferit prima oară. „De ce m-ai refuzat? În cele din urmă mi-a răspuns — şi te poftesc să ghiceşti care a fost răspunsul lui.
Se opri şi aşteptă, batjocoritoare. Baley se agită stingherit şi mormăi:
— Nu voia să facă dragoste cu fiica lui?
— O, nu fi prost. Ce importanţă are? Dacă ţinem seama de faptul că abia dacă există vreun bărbat pe Aurora care să ştie cine e fiica lui, orice bărbat făcând dragoste cu orice femeie mai tânără decât el cu câteva decenii ar putea fi… Dar nu contează, e clar ca bună ziua. Ceea ce a răspuns el — ah, cum îmi amintesc cuvintele! — a fost: „Tu, proasto! Dacă m-aş încurca astfel cu tine, cum mi-aş mai menţine obiectivitatea — şi la ce mi-ar folosi să te studiez în continuare?” Vezi, pe atunci ştiam de interesul lui pentru creierul uman. Ba chiar îi călcam pe urme şi eram pe cale să devin robotician pe cont propriu. Am lucrat cu Giskard în acest sens şi am făcut experienţe cu programarea lui. Şi m-am descurcat foarte bine, nu-i aşa, Giskard?
Giskard spuse:
— Într-adevăr, Mică Domnişoară.
— Dar înţelegeam că acest bărbat, căruia îi spui tatăl meu, nu mă considera fiinţă umană. Dorea să mă vadă distrusă pe viaţă, mai degrabă decât să-şi rişte obiectivitatea. Observaţiile lui însemnau mai mult pentru el decât normalitatea mea. De atunci, am ştiut ce eram eu şi ce era el — şi l-am părăsit.
Liniştea plutea greu în aer.
Lui Baley îi vâjâia uşor capul. Voia să întrebe: „Nu puteai să nu ţii seama de egocentrismul unui mare savant? De importanţa unei probleme mari? Nu puteai să fii îngăduitoare cu ceva spus, poate, la supărare de cineva forţat să discute despre un lucru pe care nu voia să-l discute? Oare mânia de acum a Vasiliei nu era cam acelaşi lucru?” Oare preocuparea pentru propria ei „normalitate” (orice ar fi vrut să spună cu asta), excluzând, poate, două dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta omenirea — natura creierului uman şi colonizarea Galaxiei — nu reprezenta un egocentrism asemănător, mai puţin scuzabil?