Şi pe urmă se gândi: „Roboţii, cel puţin, vor reţine pe oricine s-ar fi apropiat”. Cu asta, reuşi să se relaxeze…
Aproape terminase, foarte uşurat, şi tocmai voia să se întoarcă înspre o chiuvetă, când auzi o voce uşor stridentă:
— Eşti Elijah Baley?
Baley încremeni. După toată teama şi toate măsurile de precauţie, nu-si dăduse seama că a intrat cineva. Până la urmă, fusese absorbit în întregime de actul simplu de golire a vezicii, un lucru care n-ar fi trebuit să-i ocupe nici o fărâmă din mintea lui trează. (Îmbătrânea?)
De fapt, nu se simţea nici o ameninţare de nici un fel in vocea pe care o auzise. Părea lipsită de răutate. Se prea poate ca Baley să fi fost sigur — şi absolut încrezător — că Daneel, cel puţin, dacă nu Giskard, n-ar fi lăsat să intre cineva care să fie o ameninţare pentru el.
Ce-l deranja pe Baley era doar faptul că intrase cineva. În viaţa lui nu se apropiase cineva de el — darămite să i se mai adreseze — într-o Personală. Pe Pământ ăsta era cel mai înverşunat tabu, iar pe Solaria (şi pe Aurora, până acum) folosise doar Personala pentru o singură persoană.
Vocea se auzi din nou. Nerăbdătoare:
— Haide! Trebuie să fii Elijah Baley.
Încetişor, Baley se întoarse. Era un bărbat de înălţime medie, îmbrăcat cu gust în haine asortate, în diverse nuanţe de albastru. Avea pielea albă, părul blond şi o mustaţă mică de o nuanţă puţin mai închisă decât părul de pe cap. Baley se pomeni privind fascinat la fâşia mică de păr de pe buza superioară. Pentru prima oară vedea un locuitor al Spaţiului cu mustaţă.
Baley zise (plin de ruşine pentru că vorbea într-o Personală):
— Sunt Elijah Baley.
Chiar şi în urechile lui, vocea îi păru o şoaptă scârţâită şi neconvingătoare.
Locuitorul Spaţiului o găsi, cu siguranţă, neconvingătoare. Spuse, mijindu-şi ochii:
— Roboţii de afară au zis că Elijah Baley e înăuntru, dar nu prea arăţi ca pe hiperunde. Nici un pic.
„Dramatizarea aia stupidă!” se gândi Baley mânios. În veci nu se va mai întâlni cineva cu el fără să nu fi fost intoxicat dinainte de acel spectacol imposibil. Nimeni nu-l va mai accepta de la bun început ca pe o fiinţă umană — ca pe o fiinţă umană supusă greşelilor —, iar când vor descoperi că şi el poate greşi, dezamăgiţi; îl vor considera nebun. Se întoarse cu ciudă înspre chiuvetă şi împroşcă apa, apoi îşi scutură dezordonat mâinile în aer, întrebându-se unde o fi jetul de aer cald. Locuitorul Spaţiului atinse un contact şi păru să culeagă un fel de puf absorbant din aer.
— Mulţumesc, spuse Baley, luându-l. N-am fost eu în spectacolul de pe hiperunde. A fost un actor.
— Ştiu, dar ar fi putut alege unul care să semene mai mult cu dumneata, nu-i aşa?
Părea să aibă un necaz:
— Vreau să vorbesc cu dumneata.
— Cum ai trecut de roboţii mei?
Asta părea a fi alt necaz:
— Cât pe ce să nu trec. Au încercat să mă oprească şi n-aveam decât un robot cu mine. A trebuit să mă prefac că trebuie să intru pentru o nevoie urgentă şi m-au percheziţionat. Pur şi simplu şi-au pus mâinile pe mine să vadă dacă nu am ceva periculos. Te-aş trage la răspundere — dacă n-ai fi Pământean. Nu poţi da unor roboţi ordine care să stânjenească fiinţele umane.
— Îmi pare rău, zise Baley băţos, dar nu eu le-am dat ordinele. Cu ce-ţi pot fi de folos?
— Vreau să-ţi vorbesc:
— Vorbeşti cu mine. Cine eşti?
Celălalt păru să ezite, apoi spuse:
— Gremionis.
— Santirix Gremionis?
— Întocmai.
— De ce vrei să-mi vorbeşti?
Gremionis îl privi fix pe Baley o clipă, vădit jenat. Apoi murmură:
— Păi, dacă tot sunt aici… dacă nu te superi… aş putea să şi… şi păşi înspre şirul de pisoare.
Baley îşi dădu seama, cu o senzaţie de greaţă desăvârşită, ce avea Gremionis de gând să facă. Se întoarse grăbit şi spuse:
— Te aştept afară.
— Nu, nu, nu pleca, zise Gremionis, disperat, cu un fel de chiţăit. Nu durează decât o secundă. Te rog!
Numai că Baley voia acum, la fel de disperat, să stea de vorbă cu Gremionis şi nu voia să facă vreun lucru care l-ar fi putut supăra pe celălalt şi l-ar fi determinat să nu vorbească; altfel n-ar fi fost de acord cu cererea. Se întoarse cu spatele şi-şi închise ochii, scandalizat. Doar după ce Gremionis veni după el, ştergându-şi mâinile cu un prosop pufos ca al lui, Baley se relaxă, cât de cât.
— De ce vrei să-mi vorbeşti? întrebă din nou.
— Gladia… femeia de pe Solaria… Gremionis îl privi bănuitor şi se opri.
— O cunosc pe Gladia, zise Baley cu răceală.
— Gladia a luat legătura cu mine — ştii, pe tridimensional — şi mi-a spus că ai întrebat de mine. Şi ea m-a întrebat dacă am maltratat, cumva, un robot pe care-l avea ea — un robot cu aspect uman, ca unul din cei de afară.
— Si l-ai maltratat, domnule Gremionis?
— Nu! Nici măcar n-am ştiut că are un robot din ăsta, până ce… I-ai spus că eu am făcut-o?
— Era doar o întrebare, domnule Gremionis.
Gremionis îşi strânse mâna dreaptă în pumn, frecându-şi-o nervos de stânga. Spuse agitat:
— Nu vreau să fiu acuzat pe nedrept de nimic — şi mai ales că o asemenea acuzaţie falsă mi-ar afecta relaţia cu Gladia.
— Cum ai dat de mine? întrebă Baley. Gremionis zise:
— Ea m-a întrebat de robotul ăla şi mi-a spus că ai întrebat de mine. Auzisem că ai fost chemat pe Aurora de dr. Fastolfe ca să rezolvi… misterul ăsta… în legătură cu robotul. S-a spus la ştirile de pe hiperunde. Şi…
Cuvintele scrâşniră, de parcă le-ar fi rostit cu foarte mare greutate.
— Continuă, zise Baley.
— Trebuie să stau de vorbă cu dumneata şi să-ţi explic că n-am avut nici o legătură cu robotul ăla. Nici una! Gladia nu ştia unde eşti, dar m-am gândit că dr. Fastolfe ştie.
— Aşa că l-ai căutat?
— O, nu — nu cred că aş avea tupeul s-o fac. Este un savant atât de mare. Dar l-a căutat Gladia pentru mine. Ea este… aşa. El i-a spus că te-ai dus la fiica lui, dr. Vasilia Aliena. Asta era bine, pentru că eu o cunosc.
— Da, ştiu, spuse Baley.
Gremionis păru jenat:
— Cum ai… Ai întrebat-o şi despre mine?
Jena lui păru să se transforme în nefericire.
— Până la urmă am căutat-o pe dr. Vasilia, ea mi-a spus că tocmai ai plecat şi că probabil te voi găsi în vreo Personală Comună, iar asta e cea mai apropiată de locuinţa ei. Am fost sigur că n-o să ai nici un motiv de amânare ca să cauţi una mai îndepărtată. Adică, de ce-ai face-o?
— Gândeşti foarte corect, dar cum se face că ai ajuns aici atât de repede?
— Lucrez la Institutul de Robotică şi locuinţa mea se află pe terenul Institutului. Scuterul meu m-a adus aici în câteva minute.
— Ai venit singur?
— Da! Cu un singur robot. Înţelegi, scuterul are două locuri.
— Si robotul dumitale aşteaptă afară?
— Da.
— Mai spune-mi o dată de ce vrei să mă vezi.
— Trebuie să mă asigur că nu-ţi închipui că am ceva de-a face cu acel robot. Nici n-am auzit de el până ce n-a răbufnit toată afacerea la ştiri. Deci, acum pot să-ţi vorbesc?
— Da, dar nu aici, zise Baley serios. Să ieşim.