— Vă cer iertare, domnule. Nu eraţi însoţit de doi roboţi?
— Au plecat, murmură Baley, prefăcându-se că îi este foarte rău şi conştient că nici nu trebuia să se prefacă.
Un fulger îşi croi drum printre pleoapele lui pe jumătate deschise.
— Au plecat! Unde au plecat, domnule?
Apoi, în timp ce aştepta răspunsul, întrebă:
— Vă e rău, domnule?
Baley simţi o tresărire de mulţumire. Dacă robotul nu ar fi avut indicaţii speciale, ar fi reacţionat înainte de orice la semnele clare de rău ale lui Baley. Dacă a întrebat mai întâi de roboţi, însemna că avea indicaţii severe şi precise, în ordinea importanţei lor. Se potrivea.
Încercă să răspundă cu putere şi normal, aşa cum nu se simţea în stare, spunând:
— Sunt bine. Nu fi îngrijorat pentru mine.
Pe un robot obişnuit nu l-ar fi putut convinge, dar acesta era atât de montat în legătură cu Daneel (evident), încât ascultă. Întrebă:
— Unde s-au dus roboţii, domnule?
— Înapoi la Institutul de Robotică.
— La Institut? De ce, domnule?
— Au fost chemaţi de Preşedintele Robotician Amadiro şi el le-a ordonat să se întoarcă. Eu îi aştept:
— Dar de ce n-aţi plecat cu ei, domnule?
— Preşedintele Robotician Amadiro n-a dorit ca eu să fiu expus furtunii. Mi-a ordonat să aştept aici. Ascult de ordinele Preşedintelui Robotician Amadiro.
Spera ca repetarea numelui plin de renume, cu alipirea titlurilor onorifice, împreună cu cuvântul „ordin”, să aibă efect asupra robotului şi să-l convingă să-l lase pe Baley acolo. Pe de altă parte, dacă fuseseră instruiţi anume să-l aducă înapoi pe Daneel, şi dacă erau convinşi că Daneel e în drum spre Institut, intensitatea cu care l-ar fi căutat ar fi slăbit. Ar fi avut timp să se gândească din nou la Baley. Ar spune…
Robotul spuse:
— Dar se vede că nu vă simţiţi bine, domnule.
Baley simţi o altă tresărire de mulţumire. Zise:
— Mă simt bine.
În spatele robotului, zări o aglomerare de alţi câţiva roboţi — nu-i putu număra — cu feţele strălucind în lumina fulgerelor. Când ochii lui Baley se obişnuiră cu întunericul, observă strălucirea întunecată a ochilor lor. Îşi întoarse capul. Si la uşa din partea stângă erau roboţi, deşi aceasta era închisă. Câţi trimisese Amadiro? Voia să-i forţeze să se întoarcă?
Spuse:
— Ordinele Preşedintelui Robotician Amadiro au fost ca roboţii mei să se întoarcă la Institut, iar eu să aştept. Vedeţi că ei se întorc, iar eu aştept. Dacă aţi fost trimişi să ajutaţi, dacă aveţi un vehicul, găsiţi roboţii, care sunt pe drumul de întoarcere, şi transportaţi-i. Acest vehicul nu mai funcţionează.
Încercă să vorbească fără să şovăie şi cu multă putere, cum ar fi vorbit un om care s-ar fi simţit bine. Nu reuşi prea mult.
— S-au întors pe jos, domnule?
— Găsiţi-i, zise Baley. Ordinele voastre sunt clare.
Exista o ezitare. O ezitare clară. În cele din urmă, Baley se gândi să-si mişte piciorul drept — spera s-o facă normal. Ar fi trebuit s-o facă mai înainte, dar corpul lui nu mai reacţiona cum se cuvine. Roboţii tot mai ezitau, iar Baley se întristă. El nu era un locuitor al Spaţiului. Nu cunoştea cuvintele potrivite, intonaţia potrivită, atitudinea potrivită cu care să-i mânuiască pe roboţi cu eficienţa cuvenită. Un robotician talentat putea, cu un gest, o sprânceană înălţată, să dirijeze un robot ca pe o păpuşă trasă pe sfori… Mai ales dacă roboţii erau proiectaţi chiar de el.
Dar Baley era doar un Pământean. Se încruntă — asta era uşor de făcut, la cât era de nefericit — şi şopti un „Plecaţi!” obosit, făcând semn cu mâna. Poate că asta a însemnat picătura de care mai era nevoie pentru a întări ordinele lui sau poate că, pur şi simplu, se sfârşise timpul necesar pentru conexiunile pozitronice ale roboţilor ca să stabilească, prin voltaj şi contravoltaj, cum să-si pună de acord instrucţiunile primite în conformitate cu cele Trei Legi. Odată hotărârea luată, nu mai şovăiră. Se urcară înapoi în vehiculul lor, oricare şi oriunde ar fi fost acela, cu asemenea viteză, încât lăsară impresia că pur şi simplu au dispărut.
Uşa pe care o lăsase deschisă robotul se închise, acum, singură. Baley pusese piciorul pe şanţul ei. Se întrebă nepăsător dacă piciorul îi va fi tăiat cu oase cu tot sau dacă oasele îi vor fi zdrobite, dar nu se mişcă. Cu siguranţă că nici un vehicul nu era proiectat ca să provoace o asemenea tragedie.
Iar era singur. Îi forţase pe roboţi să părăsească o fiinţă umană care, evident, nu se simţea bine, jucându-se cu intensitatea ordinelor date lor de un profesor robotician competent, care avusese intenţia să accentueze a Doua Lege în interesul lui, şi reuşise într-atât, încât propriile minciuni ale lui Baley subordonaseră Prima Lege acestui scop. Ce bine se descurcase, se gândi Baley cu mulţumire aproape indiferentă, dându-şi seama că uşa care se închisese era, totuşi, întredeschisă, ţinută aşa de piciorul lui, şi că acest picior nu fusese vătămat câtuşi de puţin.
65
Baley simţi cum aerul rece i se strecoară pe lângă picior împreună cu stropi de apă rece. Era un lucru înspăimântător de anormal, totuşi nu putea lăsa uşa să se închidă, pentru că n-ar fi ştiut cum s-o deschidă. (Cum deschideau roboţii uşile astea? Fără îndoială că pentru Aurorieni nu era un mister, dar în cărţile pe care le citise despre viaţa de pe Aurora nu scria nimic despre cum se deschide uşa unui vehicul aeropurtat obişnuit. Orice lucru important este considerat ştiut. Se presupune că ştii, chiar dacă, teoretic, te informezi.) În timp ce se gândea la asta, îşi căuta, pipăind, buzunarele, dar nici măcar buzunarele nu erau uşor de găsit. Nu erau la locul lor şi erau lipite, aşa că bâjbâi până ce reuşi o mişcare ce le dezlipi. Scoase o batistă, o făcu ghem şi o puse între uşă şi şanţul acesteia, ca uşa să nu se închidă de tot. Apoi îşi scoase piciorul de acolo.
Acum să se gândească puţin — dacă poate. N-avea nici un rost să ţină uşa deschisă, dacă nu voia să iasă. Si avea vreun rost să iasă? Dacă aştepta aici, Giskard va veni până la urmă după el şi, probabil, îl va duce într-un loc sigur. Avea curaj să aştepte? Nu ştia cât timp îi trebuia lui Giskard să-l ducă pe Daneel la adăpost şi apoi să se întoarcă. Dar nu ştia nici cât le-ar fi trebuit roboţilor urmăritori să-şi dea seama că nu-i vor găsi pe Daneel şi Giskard pe nici un drum care ducea înspre Institut. (Desigur că era imposibil ca Daneel şi Giskard să se fi întors la Institut în căutare de adăpost. De fapt, Baley nu le ordonase să n-o facă, dar dacă asta ar fi fost singura cale posibilă? Nu! Imposibil!) Baley dădu din cap ca o negare mută a acestei posibilităţi, şi simţi, imediat, că îl doare. Îşi duse mâinile la cap şi scrâşni din dinţi.
Cât timp vor căuta roboţii urmăritori, până ce îşi vor da seama că Baley i-a indus în eroare… sau că a fost, chiar el, indus în eroare? Se vor întoarce atunci şi îl vor lua prizonier, cu multă politeţe şi cu infinită grijă să nu-i facă rău? Putea să-i alunge dacă le spunea că moare, dacă iese în furtună? Vor crede ei aşa ceva? Vor chema la Institut ca să dea raportul? Bineînţeles că vor face asta. Şi vor sosi fiinţe umane? Ele nu vor fi peste măsură de îngrijorate cu privire ia bunăstarea lui.