— Îţi promit, Gladia, că eu nu-l voi vinde pe Jander pentru nimic în lume.
— Nu? Dacă îţi vor spune că poţi pleca înapoi pe Pământ cu cariera salvată şi fără nici o pedeapsă pentru Lumea ta, cu condiţia să-l laşi baltă pe Jander, ce vei face?
— N-are nici un rost să ne gândim la situaţii ipotetice care nu se pot ivi. Nu-mi vor da nimic în schimbul lui Jander. Ei vor încerca, doar, să mă trimită înapoi cu nimic altceva decât ruină pentru mine şi pentru Lumea mea. Dar dacă m-ar lăsa, l-aş afla pe omul care l-a distrus pe Jander şi aş avea grijă să fie pedepsit cum trebuie.
— Cum adică, dacă te-ar lăsa? Fă-i să te lase!
Baley zâmbi cu amărăciune:
— Dacă îţi închipui că Aurorienii nu-ţi dau nici o atenţie pentru că eşti Solariană, imaginează-ţi cât de puţin ai obţine dacă ai fi de pe Pământ, ca mine.
O strânse mai aproape, uitând că e de pe Pământ, chiar dacă rostise cuvântul.
— Dar voi încerca, Gladia. N-are nici un rost să ne facem speranţe, dar nu mă duc cu mâna tocmai goală. Voi încerca…
Vocea i se frânse.
— Spui întruna că vei încerca. Dar cum?
Se trase puţin înapoi, ca să-l privească în ochi.
Baley zise, buimăcit:
— Păi, aş putea…
— Să găseşti ucigaşul?
— Orice. Gladia, te rog, trebuie să mă aşez.
Se întinse spre masă, sprijinindu-se de ea.
— Ce s-a întâmplat, Elijah? întrebă ea.
— Am avut o zi grea, evident, şi cred că nu m-am refăcut prea bine.
— Atunci, mai bine te-ai duce la culcare.
— Drept să-ţi spun, Gladia, aş vrea.
Ea îi dădu drumul, cu chipul îngrijorat şi cu ochii plini de lacrimi. Ridică un braţ şi făcu un semn rapid, iar el fu înconjurat (aşa i se păru) imediat de roboţi.
Când se află, în sfârşit, în pat şi după ce plecă ultimul robot, se trezi stând cu ochii deschişi în întuneric. Nu-şi dădea seama dacă mai plouă sau nu în Exterior, ori dacă fulgerele slabe îşi aruncă ultimele săgeţi palide, dar nu auzi nici un tunet. Respiră adânc şi se gândi: “Ce i-am promis Gladiei? Ce se va întâmpla mâine? Ultimul act: eşec?”
Şi, în timp ce Baley aluneca pe tărâmul somnului, se gândi la acea incredibilă străfulgerare care îi venise înainte de a adormi.
69
De două ori se întâmplase. O dată cu o noapte în urmă când, ca şi acum, tocmai adormea, şi o dată în seara asta, când îşi pierduse cunoştinţa sub copac, în furtună. De fiecare dată îi venise un gând, o idee care clarificase problema aşa cum fulgerul luminase noaptea. Şi durase tot atât de puţin ca şi fulgerul.
Ce era?
Se va repeta?
De data asta încercă să profite, să prindă sensul ideii care îi scăpa. Sau era o iluzie care îi scăpa? Însemna, oare, adormirea raţiunii şi năvălirea absurdităţilor de tot felul, pe care nu le poţi ordona dacă nu ai o minte care să lucreze cum trebuie? Oricum, ceea ce căuta el, indiferent ce-ar fi fost, se pierduse încetişor. Nu va veni înapoi la comandă, aşa cum n-ar fi venit un inorog într-o lume în care nu există inorogi.
Mai uşor îi era să se gândească la Gladia şi la felul în care o simţise. Îi atinsese direct bluza mătăsoasă, sub care simţise braţele mici şi delicate, spatele neted. Dacă lui n-ar fi început să-i tremure picioarele, ar fi îndrăznit s-o sărute? Sau asta ar fi însemnat că merge prea departe?
Îşi auzi respiraţia ca un sforăit uşor şi, ca întotdeauna, asta îl deranjă. Îşi învinse somnul şi se gândi iar la Gladia. Înainte de a pleca, desigur, dar nu şi dacă n-ar câştiga nimic pentru ea… Asta ar însemna să-i plătească şi chiar… Îşi auzi din nou sforăitul moale şi, de data asta, îl deranjă mai puţin.
Gladia… Nu crezuse că o va mai vedea vreodată… darămite s-o atingă… să o îmbrăţişeze. Şi nu-şi dădu seama când trecuse de la gând la vis. O îmbrăţişă din nou, ca mai înainte. Dar nu exista bluza… şi pielea ei era caldă şi catifelată… şi mâinile lui o mângâiau încet pe omoplaţi, pe coaste… Toate astea aveau ceva adevărat. Toate simţurile îi erau treze. Îi adulmecă parfumul părului, iar buzele lui simţiră gustul uşor sărat al pielii ei… şi parcă nu mai stăteau în picioare. Se culcaseră, sau fuseseră culcaţi de la început? Şi ce se întâmplase cu lumina? Simţi salteaua de sub el şi cuvertura de deasupra… întuneric… iar ea era tot în braţele lui, goală.
Se trezi brusc:
— Gladia?
Cu voce mirată, neîncrezătoare.
— Sst, Elijah, făcu ea, punându-i degetele pe buze cu blândeţe. Nu spune nimic.
Putea să-i fi cerut să-şi oprească până şi circulaţia sângelui.
— Ce faci? întrebă el.
— Nu ştii ce fac? răspunse ea. Sunt în pat cu tine.
— Dar de ce?
— Pentru că aşa vreau.
Corpul i se lipi de al lui. Ea trase de un capăt al pijamalei lui şi pătura se desfăcu.
— Nu te mişca, Elijah. Eşti obosit şi nu vreau să te oboseşti mai tare.
Elijah simţi cum îl cuprinde un val de căldură. Se hotărî să n-o menajeze pe Gladia:
— Nu sunt chiar aşa de obosit, Gladia.
— Nu, zise ea tăios. Odihneşte-te. Vreau să te odihneşti. Nu te mişca.
Gura i se lipi de a lui, parcă ar fi vrut să-l oblige să tacă. El se lăsă moale şi îi trecu prin cap că execută nişte ordine, că era obosit şi că ar fi vrut mai degrabă să i se facă, decât să facă. Şi, roşind de ruşine, se gândi că asta îi micşora vina. („N-am avut încotro, se auzi spunând. Ea m-a obligat.”) Pe Iehova, câtă laşitate! Câtă înjosire de neîndurat! Dar îi fugiră şi gândurile astea. Se auzea o muzică în surdină şi temperatura crescuse puţin. Cuvertura dispăruse, ca şi pijamaua lui. Îşi simţi capul legănat de braţele ei şi apăsat de ceva moale. Fără prea mare surprindere îşi dădu seama, după poziţia ei, că moliciunea era sânul ei stâng, cu sfârcul lipi de buzele lui.
Încetişor, ea cânta după muzică, o melodie veselă, legănată, pe care el n-o recunoscu. Ea se legănă uşor înainte şi înapoi, atingându-i bărbia şi gâtul cu vârful degetelor. El se relaxă, mulţumit că nu trebuie să facă nimic, lăsând-o pe ea să aibă iniţiativa şi să conducă. Când ea îi mişcă braţele, el nu se împotrivi şi le lăsă să se odihnească acolo unde i le pusese ea. N-o ajută deloc şi, când răspunse cu o excitaţie intensă şi cu un spasm, o făcu numai pentru că nu avu încotro.
Ea părea neobosită, iar el nu voia ca ea să se oprească. Pe lângă plăcerea reacţiei sexuale, el avu, din nou, senzaţia pe care o încercase mai devreme, bucuria absolută a pasivităţii din copilărie. În cele din urmă, el nu mai putu răspunde şi parcă nici ea nu mai putea, pentru că îşi puse capul la subsuoara lui şi mâna stângă pe pieptul lui, în timp ce cu degetele îi mângâia duios părul scurt şi creţ.
I se păru că o aude murmurând:
— Mulţumesc… Mulţumesc…
„Pentru ce?” se întrebă.
Abia dacă îşi mai dădea seama că ea e acolo, pentru că sfârşitul dulce al unei zile grele era tot atât de adormitor ca un elixir magic şi simţea că îl cuprinde somnul, ca şi cum i-ar fi alunecat degetele de pe o realitate dură şi el ar fi căzut… căzut… prin nori moi de somn în oceanul uşor legănat al viselor.
Şi în timp ce se întâmpla asta, ceea ce nu venea la comandă veni de la sine. Pentru a treia oară se ridică o cortină şi toate întâmplările de când plecase de pe Pământ se concentrară şi se amestecară. Din nou era totul clar. Se căzni să vorbească, să audă cuvintele pe care avea nevoie să le audă, să le lege ca să devină o parte a gândirii lui, dar chiar dacă se cramponă de ele cu toată puterea, acestea trecură pe lângă el şi dispărură.