Baley dădu din cap:
— Gladia, dacă mi-aş rupe inima în două, n-aş putea schimba ceva. Nu pot rămâne pe Aurora. Trebuie să mă întorc pe Pământ. Tu nu poţi veni pe Pământ.
— Elijah, şi dacă pot veni pe Pământ?
— De ce spui asemenea absurdităţi? Chiar dacă ai putea, eu voi îmbătrâni repede şi în curând nu-ţi voi mai fi de folos. În douăzeci de ani, cel mult treizeci, eu voi fi bătrân, probabil mort, în timp ce tu vei rămâne aşa cum eşti secole întregi.
— Dar tocmai asta e, Elijah. Pe Pământ mă voi molipsi de bolile voastre şi voi îmbătrâni şi eu repede.
— Nu cred că vrei aşa ceva. În afară de asta, bătrâneţea nu e o boală. Numai că te vei îmbolnăvi foarte repede şi vei muri. Gladia, poţi găsi alt bărbat.
— Un Aurorian? Vorbise cu dispreţ.
— Îi poţi învăţa. Acum, când ştii cum să primeşti şi să dăruieşti, învaţă-i cum să facă şi una, şi alta.
— Dacă îi învăţ, ei vor învăţa?
— Unii, da. Cu siguranţă că da. Ai aşa de mult timp să găseşti pe cineva care să înveţe. Este… („Nu”, se gândi, „nu e bine să vorbesc de Gremionis acum, dar poate dacă va veni la ea — mai puţin politicos şi cu mai multă hotărâre…” )
Ea păru că se gândeşte:
— E posibil?
Apoi, privindu-l pe Baley cu ochii ei albastru-cenuşii umezi:
— O, Elijah, nu-ţi aminteşti de nimic din ce s-a întâmplat noaptea trecută?
— Trebuie să recunosc, spuse Baley puţin cam trist, că unele lucruri sunt supărător de neclare.
— Dacă ţi-ai aminti, n-ai dori să mă părăseşti.
— Nu vreau să te părăsesc, Gladia. Numai că aşa trebuie.
— Şi pe urmă, zise ea, păreai atât de fericit, de împăcat. M-am cuibărit pe umărul tău şi am simţit cum îţi bate inima, la început repede, apoi din ce în ce mai încet, numai că te-ai sculat imediat. Ţii minte asta?
Baley tresări şi se trase puţin înapoi, privind-o înnebunit în ochi:
— Nu, nu-mi amintesc asta. Ce vrei să spui? Ce am făcut?
— Ţi-am spus. Te-ai sculat dintr-o dată.
— Da, şi pe urmă?
Inima îi bătea repede, probabil la fel de repede ca în noaptea trecută. De trei ori, ceva care semăna cu adevărul venise la el, dar prima şi a doua oară fusese absolut singur. A treia oară, noaptea trecută, fusese Gladia cu el. Avusese un martor.
Gladia răspunse:
— Nimic altceva, zău. Eu am spus: „Ce este, Elijah?” dar nu mi-ai dat atenţie. Ai spus: „Ştiu. Ştiu.” Nu vorbeai clar şi priveai în toate părţile. Era puţin înspăimântător.
— Asta-i tot ce-am spus? Pe lehova, Gladia! Altceva n-am spus?
Gladia se încruntă:
— Nu-mi amintesc. Dar pe urmă te-ai întins la loc, iar eu am spus: „Nu te teme, Elijah. Nu te teme. Acum eşti în siguranţă.” Şi te-am mângâiat, iar tu te-ai culcat la loc şi ai adormit… şi ai sforăit… N-am auzit pe nimeni sforăind vreodată, dar asta trebuie să fi fost… Gândul o distră vizibil.
Baley zise:
— Ascultă-mă, Gladia. Ce am spus? „Ştiu. Ştiu.” N-am spus şi ce ştiu?
Ea se încruntă din nou:
— Nu. Nu-mi amintesc. Stai, ai spus ceva foarte încet. Ai spus: „El a fost acolo mai întâi.”
— „El a fost acolo mai întâi.” Asta am spus?
— Da. Am crezut că vrei să spui că Giskard a fost acolo înaintea celorlalţi roboţi, că încercai să-ţi învingi temerile că vei fi răpit, că retrăiai amintirea furtunii. Da! De asta te-am mângâiat şi am spus: „Nu te teme, Elijah. Eşti în siguranţă acum.”, până ce te-ai liniştit.
— „El a fost acolo mai întâi.” „El a fost acolo mai întâi.” Acum nu mai uit. Gladia, mulţumesc pentru noaptea trecută. Mulţumesc că îmi vorbeşti acum.
Gladia zise:
— E curios când spui că Giskard te-a găsit primul. Te-a găsit. Ştii doar.
— Nu poate fi asta, Gladia. Trebuie să fie ceva ce nu ştiu, dar reuşesc să descopăr doar când mintea îmi este absolut relaxată.
— Dar ce înseamnă, atunci?
— Nu sunt sigur, dar dacă asta am spus, trebuie să însemne ceva. Şi am o oră şi ceva să descopăr.
Se ridică:
— Acum trebuie să plec.
Făcuse câţiva paşi spre uşă, dar Gladia alergă la el şi-l îmbrăţişă cu braţele:
— Aşteaptă, Elijah.
Baley şovăi, apoi se aplecă să o sărute. Rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme.
— Te voi mai vedea, Elijah?
Baley răspunse cu tristeţe:
— Nu ştiu. Aşa sper.
Şi plecă să-i caute pe Daneel şi pe Giskard, ca să se pregătească pentru confruntarea ce urma.
73
Baley străbătu tot trist pajiştea lungă până la locuinţa lui Fastolfe. Roboţii mergeau de o parte şi de cealaltă. Daneel părea în largul lui, dar Giskard, credincios programării lui şi evident incapabil să se relaxeze, supraveghea în continuare împrejurimile.
— Cum îl cheamă pe Preşedintele Adunării Legislative, Daneel? întrebă Baley.
— Nu ştiu, partenere Elijah. De câte ori am auzit vorbindu-se de el, nu i se spunea decât „Preşedintele”. I se spune „Domnule Preşedinte”.
Giskard spuse:
— Îl cheamă Rutilan Horder, domnule, dar numele nu îi este niciodată pomenit oficial. Se foloseşte numai titulatura. Asta dă aparenţa de continuitate pentru guvern. Cei care deţin postul au, fiecare în parte, durate ale mandatului fixe, dar „Preşedintele” există întotdeauna.
— Şi actualul Preşedinte câţi ani are?
— E foarte bătrân, domnule. Trei sute treizeci şi unu, zise Giskard, care avea statisticile pregătite.
— E sănătos?
— N-am informaţii despre vreo boală, domnule.
— Are vreo trăsătură de caracter deosebită, pentru care ar fi bine să fiu pregătit?
Asta păru să-l blocheze pe Giskard. După o pauză, spuse:
— E greu să vă spun, domnule. Este la al doilea mandat. Este considerat un Preşedinte eficient, care munceşte din greu şi obţine rezultate.
— Este iute la mânie? Răbdător? Dominator? Înţelegător?
— Trebuie să vă daţi singur seama de asta, domnule, răspunse Giskard.
Daneel zise:
— Partenere Elijah, Preşedintele este mai presus de ataşamentul faţă de o cauză. Este drept şi nepărtinitor, prin definiţie.
— Sunt sigur de asta, bombăni Baley, dar definiţiile sunt abstracte, ca şi „Preşedintele”, în timp ce Preşedinţii individuali — cu nume — sunt concreţi şi pot avea minţi pe măsură.
Dădu din cap. Ar fi jurat că şi mintea lui era concretă, în mare măsură. După ce se gândise de trei ori la ceva şi de trei ori pierduse acel „ceva”, acum era confruntat cu propriul comentariu făcut când avusese gândul şi tot nu îl ajuta la nimic. „El a fost acolo mai întâi.” Cine fusese acolo mai întâi? Când? Nu avea nici un răspuns.
74
Baley îl găsi pe Fastolfe aşteptându-l la uşa locuinţei lui, cu un robot lângă el, ce părea cuprins de o agitaţie nerobotică, de parcă n-ar fi fost în stare să-şi îndeplinească rolul de a întâmpina un musafir şi asta l-ar fi necăjit.
Dar întotdeauna exista o explicaţie pentru motivaţiile oamenilor şi reacţiile roboţilor. Era clar că nu e vorba de supărare — de nici un fel de sentiment — Ci numai de o uşoară oscilaţie a potenţialelor pozitronice, rezultată din faptul că avea ordin să-i întâmpine şi să-i controleze pe toţi musafirii, iar el nu-şi putea îndeplini sarcina fără să-l împingă pe Fastolfe, dar nici asta n-avea voie să facă, dacă nu era absolută nevoie. Aşa că avea porniri false, una după alta, şi asta îl făcea să pară fără astâmpăr.