Căderea imperiului roman a prilejuit o recrudescenţă a anonimatului artistic. Evul Mediu a produs o cantitate imensă de pictură, arhitectură şi sculptură anonimă, de balade şi povestiri ale căror autori sînt necunoscuţi. Şi chiar despre artiştii ale căror nume au ajuns pînă la noi, se cunoaşte foarte puţin.
Contemporanii n-au fost îndeajuns de interesaţi de viaţa particulară sau de personalitatea lor, încît să
înregistreze detaliile care ne-ar fi interesat pe noi.
Odată cu Renaşterea, arta iese iarăşi din anonimat. Artiştii lucrează pentru celebritatea contemporană
şi faima postumă, iar publicul începe să vadă fiinţa umană din ei, distinctă de creaţie. Autobiografia lui Benvenuto Cellini e o operă simptomatică pentru epoca în care a fost scrisă.
Din vremea Renaşterii încoace, interesul public faţă de personalitatea artistului a crescut mereu. Iar artistul, la rîndul său, s-a străduit să satisfacă această curiozitate.
In vremurile noastre, cerinţa cea mai puternică de contact personal cu artiştii de popularitate, şi curio-zitatea cea mai vie cu privire la viaţa lor intimă porneşte din America. Se pare că publicul american nu se mulţumeşte să admire operele de artă ; doreşte să vadă şi să audă artistul în carne şi oase. Presupun că aceasta-i raţiunea principală pentru care lecturile din opera proprie sînt atît de populare în America.
Şi artiştii găsesc extrem de profitabilă această curiozitate. Din vremea lui Dickens şi pînă azi scri-122
itorii au constatat că pot face mai mulţi bani arătîn-du-se în persoană şi vorbind publicului american, decît continuînd să scrie cărţi.
Cererea mereu crescîndă de informaţii asupra vieţii private şi caracterului artiştilor a dus la o producţie sporită de autobiografii, amintiri şi memorii. Sute de oameni au făcut avere aşternînd pe hîrtie ceea ce-
şi aminteau despre diverşi artişti, iar artiştii au găsit că-i foarte profitabil să facă pe Boswell l-ul propriului lor Johnson.
In trecut exista uzanţa, cu rare excepţii ca de pildă în cazul lui Rousseau, să treci sub tăcere anumite aspecte ale vieţii intime. Cel puţin camera nupţială era învăluită într-o decentă obscuritate. Obscuritate a cărei decenţă, trebuie să recunoaştem, e foarte regretabilă. Există fapte legate de viaţa intimă a Marilor dispăruţi, pe care am da orice ca să le cunoaştem ■— fapte care, datorită tăcerii Marilor înşişi sau a prietenilor lor nu ne vor fi niciodată revelate.
Dar se pare că această decentă obscuritate ţine exclusiv de trecut. Cînd marile ziare americane pornesc să organizeze cererea publică de caracteristici personale şi de informaţii intime, nu mai încape nici o speranţă de decenţă sau obscuritate.
Convinşi de elocvenţa mută a cecurilor dolofane, scriitorii şi scriitoarele au început să povestească
lumii întregi tainele lor amoroase cele mai intime. Ştim acum de ce X a divorţat de soţie, felul în care a gustat Y experienţele sale în Harlem, ce l-a determinat pe tînărul Z să devină ascet, şi aşa mai departe.
''■James Boswell (1740—1795), publicist şi eseist englez, pritenul nedespărţit şi biograful scriitorului Samuel Johnson. Devotamentul faţă de Johnson şi bogăţia de informaţii pe care a adus-o despre acesta i-au asigurat faima lui Boswell.
12:
Păcat că n-au existat cîteva mari ziare americane şi pe vremea lui Shakespeare. Poate că ar fi colaborat şi el cu cîteva articole interesante despre Anne Hathaway a şi despre Doamna Brună
din Sonete. Poate că da ; şi, pe de altă parte, poate că nu.
Şi, oricît de mult mi-ar plăcea să aflu amănunte despre Anne Hathaway şi despre Doamna Brună, sper totuşi, că n-ar fi scris asemenea articole. Unica asemănare pe care am fost în stare să o detectez pînă acum între Shakespeare şi mine este faptul că, asemenea Poetului, şi eu cunosc foarte puţină latină şi mai puţină greacă. îmi place să cred, însă, că avem în comun şi fobia pentru confesiuni precum şi gustul pentru reticenţă.
(Din volumul Muzică în noapte)
Soţia lui Shakespeare. Căsătoria a avut loc în 1582.
BEN JONSON
E SURPRINZĂTOR FAPTUL CA NIŞA REZER-vată lui Ben Jonson în seria Oameni de Litere Englezi a fost ocupată abia acum.1 Ne-am fi aşteptat ca, dintre cei mari, să se fi numărat printre primii ocupanţi ai cavoului; dar nu, a avut de aşteptat mult şi bine ; şi Adam Smith 2, şi Sydney Smith 3 şi Hazlitt4 şi Fanny Burney5 au pătruns în templul gloriei înaintea lui. Acum, în sfîrşit, i s-a înălţat şi lui un monument pe eare-i gravat, definitiv şi după merit, competenta formulare : „O, neasemuitule Ben Jonson !" a profesorului Gregory Smith.
Ce ne determină să-l inserăm, în chipul cel mai firesc, pe Ben Jonson în galeria celor mari ?
De ce-l considerăm unul dintre candidaţii timpurii la nemurire, sau de ce măcar avem pretenţia să fie admis în seria „Oameni de Litere Englezi" ?
Întrebări la care nu-i uşor de răspuns ; căci, dacă stăm să judecăm, nu avem argumente prea strălucite pentru a-l apăra pe Ben sau grandoarea lui.
E greu să spui că-ţi place opera lui ; şi nu poţi să-l numeşti, în mod onest, un poet bun sau un mare
1 Referire la monografia Ben Jonson de G. Gregory Smith (Seria „English men of Letters") Macmillan, 1919.
2 Adam Smith (1723—1790), economist şi filozof englez, reprezentantul economiei politice clasice engleze.
3 Sydney Smith (1771—1845) cleric englez, apărător, în scrierile sale, al emancipării catolice.
4 William Carew Hazlitt (1834—1913), cunoscut bibliograf englez, autor al unor serii de colecţii bibliografice.
5 Frances (Fanny) Burney (1752—1840), scriitoare engleză, autoare de romane moraliste.
125
dramaturg. Şi totuşi, aşa lipsit de farmec cum e, neinteresant cum reuşeşte adeseori să fie, continuăm să-l respectăm şi să-l admirăm, conştienţi, în mod obscur dar cert, că a fost un om mare.
Asupra succesorilor a avut prea puţină influenţă ; „comedia umorilor" s-a stins fără să rodească altceva decît avorturi. Shadwell 1, cel cu pîntecul cit un butoi, nu-i un discipol cu care ar putea cineva să se mîndrească. Nici un fel de scormonire în istoria literară nu va putea scoate la iveală meritul lui Jonson ca întemeietor de şcoală sau inspirator de curente.
Măreţia lui e o măreţie de caracter. Spectacolul acestei figuri formidabile, care înaintează, irezistibil ca un tanc, spre ţelul propus, e aproape alarmant. Nici una dintre sirenele romanţiozităţii nu-l poate seduce, nici o lovitură a celor ce-i stau împotrivă nu-l clinteşte din drum. Înaintează pe traiectoria trasată în harta-i teoretică încă de la startul vieţii sale literare, fără .să devieze vreo clipă de pe cărarea-i îngustă, pînă la capăt •— adică pînă cînd, la bătrîneţe, scrie acea minunată pastorală, Păstorul melancolic, care e o totală şi absolută negare a tuturor principiilor sale de o viaţă. Dar Păstorul melancolic e un moment de slăbiciune, chiar dacă-i vorba de o slăbiciune plină de izbînzi.
Ben este, aşa cum îi plăcea să se considere singur, şi aşa cum ni s-a relevat şi nouă, un artist cu principii, care protestează împotriva anarhicei absenţe de principii curentă printre geniile şi şarlatanii, poeţii şi emfaticii propovăduitori din zilele lui.
om de meşteşug nu va fugi de natură ca şi cum s-ar teme de ea; şi nu se va îndepărta de viaţă şi de înfăţişările adevărului; ci va vorbi înţelegerii