1 Thomas Shadwell (1642 ?—1692), dramaturg şi poet minor englez.
126
ascultătorilor săi. Şi cu toate că graiul său se deosebeşte de cel al vulgului, nu trebuie să se înstrăineze de omenire, ca Tamerlanii1 şi Tamer-Hanii zilelor noastre, care n-au alte însuşiri pentru a se
''■"■ impune naivilor gură-cască, decît împăunarea de cabotin şi vociferările turbate. El ştie că nu are decît meşteşugul său, şi-l va păstra astfel încît să nu fie observat decît tot de oamenii de meşteşug. Şi în tot acest timp, acei oameni care fără
; trudă, judecată, ştiinţă, sau chiar bun
simţ sînt primiţi sau preferaţi mai înaintea lui, vor spune despre el că e sec, plicticos, subţiratic, un scriitor slab.
Prin aceste fraze din Descoperiri, Ben Jonson îşi zugrăveşte propriul tablou — portret al artistului ca adevărat om de meşteşug — postulînd, în forma sa cea mai generală şi omiţînd amănuntele colaterale ale umorilor sau ale finalităţii morale a artei, teoria sa despre funcţia şi natura adevărată a artistului. Teoria lui Jonson nu a fost o speculaţie gratuită, o chestiune de cuvinte şi atmosferă, ci un crez, un principiu, un imperativ categoric, care a condiţionat şi a străbătut întreaga sa operă.
De aceea, orice studiu asupra poetului trebuie să înceapă cu formularea acestei teorii şi să continue, aşa cum procedează excelentul eseu al profesorului Gregory Smith, prin expunerea în detaliu a modului în care a fost aplicată şi a operat teoria lui în fiecare dintre creaţiile individuale.
în legătură cu teoriile artistice s-au înşirat, într-o epocă sau alta, foarte multe absurdităţi. I s-a spus 1 Timur Lenk (Tamerlan) (1336—1405), conducător mongol turcizat, descendent al lui Genghis-han, faimos pentru regimul de teroare instaurat în regiunile cotropite. Este eroul unei drame de Marlowe, apărută în 1590.
127
artistului că nu trebuie să aibă nici un fel de concepţie, că el trebuie să se mulţumească doarr să murmure înfiorările pădurii sălbatice, doar să „cînte", să fie numai spontaneitate, să-şi sece creierul şi să-şi hrănească numai inima şi plictisul ; că orice teorie artistică strînge stilul în chingi, pune obstacole în calea Muzelor şi aşa mai departe.
Concepţia prostească şi sentimentală asupra artistului, al cărei corolar sînt doctrinele antiintelectuale de mai sus, datează de pe vremea romantismului şi a supravieţuit printre proştii şi sentimentalii de azi. O teorie a artei, practicată conştient, n-a dăunat niciodată unui artist bun, n-a stăvilit inspiraţia ci, dimpotrivă, de cele mai multe ori a canalizat-o în chip favorabil. Chiar şi romanticii aveau teorii, şi erau spontani şi impulsivi din principiu.
Teoriile sînt necesare mai cu seamă în clipele cînd vechile tradiţii se sfarmă, cînd totul e haos şi nebuloasă. In asemenea momente îşi formulează artistul o teorie şi se ţine cu dinţii de ea, la bine şi la rău ; se cramponează de ea în mijlocul marasmului înconjurător, ca naufragiatul de un pai.
Astfel, cînd neoclasicismul, al cărui strămoş îndepărtat e Ben Jonson, se prăbuşea în nimicnicia Iubirilor Plantelor x şi Triumfurilor Firii, Wordsworth şi-a aflat salvarea promulgînd o nouă teorie poetică, pe care a pus-o în practică sistematic, pînă la limita absurdului, în Baladele lirice.
Tot astfel, la naufragiul vechii tradiţii în pictură, îi aflăm pe artiştii zilelor noastre cramponîndu-se cu disperare de formule intelectuale, care reprezintă unica rază de speranţă în haos.
De fapt, singurele prilejuri cînd artistul îşi poate îngădui să se dispenseze de teorie se ivesc în perioadele în care guvernează o tradiţie bine statornicită, supremă şi incontestabilă. Şi chiar şi atunci, absenţa
1 Poem de Erasmus Darwin.
128
teoriei e mai mult aparentă decît reală ; pentru că, şi tradiţia conform căreia lucrează artistul este tot. o teorie, iniţial formulată de un altul, şi pe care o acceptă inconştient, ca şi cum ar fi o lege a Naturii.
începutul secolului al şaptesprezecelea nu, s-a înscris în rîndul acestor perioade de placiditate şi calmă aceptare. Dimpotrivă, a fost un moment de creştere şi decădere în acelaşi timp, oricum de efervescenţă. Fabuloasa înflorire a Renaşterii începuse să putrezească. Cu acea extravaganţă de energie care i-a caracterizat în toate, elizabetanii exagerează în literatura lor vîna tradiţiei, pînă la lipsa de sinceritate.
Orice tradiţie artistică eşuează cu timpul într-o reducere la absurd ; dar elizabetanii au precipitat pe parcursul cîtorva ani întreaga dezvoltare şi întregul declin caracteristice unui secol. Au transfigurat şi apoi au ruinat, rînd pe rînd, fiecare specie de artă de care s-au atins.
Euphuismul1, petrarchismul, spenserismul, sonetul, drama — unele au durat ceva mai mult decît altele dar, pînă la sfîrşit, toate aceste frumoase baloane colorate au plesnit fiind prea um-flate de entuziasmul făuritorilor lor.
Dar în mijlocul acestei luxuriante instabile s-au făcut auzite şi voci de protest, au putut fi desluşite şi unele reacţii împotriva curentului romantic predominant. Donne şi Ben Jonson, fiecare în felul său şi în sfera sa de acţiune, au protestat împotriva exagerărilor epocii.
Intr-o vreme cînd legiuni întregi de sonetişti gîn-găveau despre ochii de tăciune ai iubitelor, despre cosiţele lor de aur, cînd platonicienii protestau în 1 Euphues roman de Lyly, ale cărui părţi: Euphues: Anatomia spiritului şi Euphues şi Anglia sa au apărut respectiv în 1578 şi 1580. Stilul său artificios, bazat pe exces de antiteze, aliteraţii etc. a generat maniera numită
euphuism.
129-
cor melodios că ei nu sînt îndrăgostiţi de „roşu şi alb" ci de frumuseţea celestă şi ideală alr cărei ten ca floarea de piersic nu-i decît o umbră aparentă ; într-o vreme cînd iubitorii de poezie deveniseră, cu rare excepţii, fantastic de nereali, Donne îi readucea pe pământ, poate puţin cam grosolan, cu asemenea remarcă seacă :
Iubirea nu-i atît de pură şi-abstractă cum o-acuză Cei ce drept ibovnică n-au decît o muză.
Au fost şi poeţi care au scris mai liric despre anumite emoţii erotice, cu mai multă fervoare decît a făcut-o Donne, dar nici unul nu a formulat o atît de raţională filozofie a iubirii în întregul ei, nici unul nu a văzut faptele atît de limpede şi nu le-a .judecat atît de sănătos.
Donne nu a postulat o teorie a literaturii. Succesorii lui au preluat de la el tot ce a fost relativ, neesenţial — asprimea, ea însăşi o reacţie împotriva facilului spenserian, infatuările, senzualitatea temperată de misticism —- dar calitatea importantă, originală, a creaţiei lui Donne, adică realismul psihologic, nu au reuşit, din pur şi simplă incompetenţă, să-l transfere în poezia lor. Influenţa imediată a lui Donne a fost, în ansamblu, negativă. Dacă a avut vreo influenţă pozitivă, aceasta s-a manifestat asupra unor poeţi de dată mult mai tîrzie.
Celălalt mare protestatar al acelei vremi a fost ciudatul obiect al cercetării noastre, Ben Jonson. Ca şi Donne, Jonson a fost un realist. Frazele sforăitoare, bombasticismele, romantismul îl lăsau rece. El năzuia să înfăţişeze publicului felii de realitate, condimentate cu o morală sănătoasă. Dacă nu a izbutit să fie un mare realist, aceasta s-a datorat în part faptului că nu a avut acea pătrundere psihologic imaginativă care să-i îngăduie să discearnă dinco| de realitatea evidentă şi superficială, iar pe de alt