Omul de litere, mai ales cînd ţine să facă literatură, acceptă unicitatea faptelor, aceptă
diversitatea-
152
şi multiformitatea lumii, acceptă incomprehensiunea fundamentală, la nivelul său de existenţă
brută, neconceptualizată, în sfîrşit, acceptă provocarea pe care i-o aruncă unicitatea, multiformitatea şi misterul şi, odată acceptate toate acestea, îşi ia misiunea paradoxală de a reflecta hazardul şi informitatea existenţei individuale în opere de artă de înaltă organizare şi semnificaţie.
în fiecare limbă există un vocabular elementar şi la îndemînă pentru exprimarea şi comunicarea celor mai intime experienţe individuale. Orice individ înzestrat cu darul vorbirii poate spune : „Mi-e frică !" sau „Ce frumos !", iar cei care îl aud îşi vor forma o idee rudimentară dar, din punct de vedere practic, destul de vie, despre ceea ce vrea să spună omul respectiv.
Literatura proastă (proastă din punctul de vedere al nivelului experienţei intime, căci privită
ca o quasi-ştiinţă şi în raport cu experienţa umană generală poate să fie chiar bună), deci literatura proastă arareori depăşeşte media limbajului cotidian al acestor „Mi-e frică !" sau
„Ce frumos !". în literatura bună — adică bună din punctul de vedere al redării experienţei intime — imprecizia boantă a limbajului convenţional face loc unor forme de expresie mai subtile şi mai pătrunzătoare. Ambiţia literatului este şă vorbească despre inefabil, să comunice prin cuvinte ceea ce cuvintele nu au fost făcute să comunice vreodată. Pentru că toate cuvintele sînt. abstracţiuni şi simboluri ale aspectelor proprii unei categorii date de experienţe ce pot fi recunoscute ca similare. Elementele experienţei unice, anormale, dincolo de comun, rămîn în afara graniţelor limbajului obişnuit. Şi tocmai aceste elemente ale expe-153
rienţei umane cele mai personale năzuieşte să le comunice omul de litere. Şi pentru acest scop, limbajul comun este cu totul inadecvat.
De aceea fiecare scriitor trebuie să inventeze sau să împrumute un gen de limbaj ieşit din comun, capabil să exprime, măcar parţial, acele experienţe pe care vocabularul şi sinteza vorbirii obişnuite nu .. reuşesc să le comunice. Donner un sens plus pur aux mots de la tribu 1
— aceasta este misiunea căreia trebuie să-i facă faţă orice scriitor serios ; căci experienţele noastre cele mai intime, în toată subtilitatea şi bogăţia lor multiformă, în toată unicitatea lor irepetabilă, nu pot fi recreate la nivelul simbolurilor — şi astfel făcute publice şi comunicabile
— decît pe calea unei combinaţii neuzuale de cuvinte purificate. Şi chiar şi aşa, chiar în condiţiile cele mai favorabile, cît de ingrată e sarcina scriitorului !
Doar cele mai infime fărîme ale gîndirii Străbat prin strimtele coarde-ăle vorbirii. Ce-i important rămîne pe acel tărîm obscur, Al frămîntării unde nicicînd nu prind contur.
Sfinţii din paradis încearcă o beatitudine che non gustata non s'intende mai 2. Şi acelaşi lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte extazurile şi suferinţele făpturilor omeneşti aici pe pămînt.
Atîta timp cît nu le simţi gustul, nu le poţi înţelege. în pofida ** „tuturor condeielor de care fac uz poeţii" — da, şi în pofida tuturor microscoapelor electronice, cyclotro-nilor şi computerilor — şi restul e tăcere 3, tot restul e mereu tăcere.
1 A da un sens mai pur cuvintelor tribului (fr.), citat din Le tombeau d'Edgar Poe de Stephane Mallarme reluat de T. S. Eliot în Patru Quartete.
2 Pe care atîta timp cît n-o guşti n-o poţi înţelege (it.).
3 Shakespeare — Hamlet (V 2 372).
154
Ca mijloc de expresie literară limbajul obişnuit este inadecvat. Şi tot atît de inadecvat este şi ca mijloc de expresie ştiinţifică. Asemenea oamenilor de litere, şi cei de ştiinţă socotesc necesar să „acorde un sens mai pur cuvintelor tribului". Dar puritatea limbajului ştiinţific nu e aceeaşi cu puritatea limbajului literar. Năzuinţa omului de ştiinţă este să spună cîte un singur lucru de fiecare dată, şi să-l spună fără ambiguităţi, în modul cel mai clar cu putinţă. Pentru a-
şi atinge acest scop, el simplifică şi jargonizează. Cu alte cuvinte, recurge la vocabularul şi sintaxa vorbirii obişnuite, folosindu-le astfel încît fiecare frază să fie susceptibilă doar de o singură interpretare ; şi cînd vocabularul şi sintaxa vorbirii obişnuite sînt prea imprecise pentru scopul său, atunci inventează un limbaj tehnic nou, sau un jargon, menit să exprime sensurile limitate de care se preocupă el pe linia profesiunii. Cînd atinge cea mai desăvîrşită
puritate, limbajul ştiinţific încetează de a mai fi o chestiune de cuvinte şi se transformă în matematică.
Literatul, însă, purifică limbajul tribului într-un mod total diferit. După cum am văzut, scopul omului de ştiinţă este să spună un singur lucru, şi numai unul, de fiecare dată. Ori acesta, categoric, nu este şi scopul omului de litere. Viaţa umană se desfăşoară simultan la mai multe niveluri şi are multiple sensuri. Literatura constituie un mijloc de a reflecta multitudinea aspectelor şi de a exprima variatele lor semnificaţii. Cînd scriitorul preia misiunea de a acorda un sens mai pur cuvintelor tribului său, o face cu scopul precis de a crea o limbă capabilă să
comunice nu înţelesul unic al unei anumite ştiinţe, ci semnificaţiile multiple ale experienţei umane la nivelurile ei cele mai personale sau cele mai publice. Omul de litere purifică, nu simplificînd şi jargoni-155
zînd, ci adîncind şi lărgind, îmbogăţind cu armonii' aluzive, cu supratonuri asociaţioniste şi cu .-
subtonuri; ale magiei sonore.
Ce e o roză ? O narcisă ? Un crin ? La aceste între-! bări se pot da o sumă de răspunsuri în limbajul cel; mai pur al biochimiei, al citologiei şi geneticii. „O formă specială de acid ribonucleic (numit factorul ARN) poartă elementul genetic al genelor, care este amplasat în nucleul celulei, transportîndul în citoplasmă înconjurătoare, în care sînt sintetizate multe dintre proteine."
Şi aşa mai departe, cu un lux de amănunte nesfîr-şit şi fascinant. „O roză este o roză, este o roză" i, este ARN ADN, lanţuri polipeptide de acizi aminici...
Şi iată, la un nivel de purificare ştiinţifică simţitor redusă, răspunsurile botanice superficiale, oferite de o enciclopedie la articolele sale Roză şi Narcisă. „Carpelele rozei sînt ascunse în tubul receptacular din gura căruia sînt proiectate, în general, doarj stigmeîe... Printr-o ramificare repetată radială şi '■ tangenţială apar un mare număr de stamine... în '■ împrejurări naturale, rozele nu secretează nectar,-atracţia insectelor pentru aceste flori explicîndu-se; prin culoare, parfum şi abundenţa de polen care le oferă hrana. . Extrasele de roza cîinelui se prepară. din măceşele coapte ale plantei Roşa Canina. Aceasta j este folosită la preparate farmaceutice." Cît despre! Narcissus Pseudo-Narcissus : „Florile sale sînt mari, galbene, parfumate, atîrnînd uşor în jos, cu o corolă
despicată în şase lobi, avînd în centru un receptacul de nectar în formă de clopot, cu marginile încreţite... Staminele sînt mai scurte decît cupa, antenele prelungi şi convergente ; ovarul este globular şi are trei straturi păroase... Bulbii sînt mari şi orbiculari ; ca şi florile, bulbii au proprietăţi ernetice."
1 Citat din poezia Sacred Emily, de Gertrude St-2in (1874—1946).