acum în stare să anuleze efectele unei predestinări foarte rele.
De la karma individuală trecem acum la enigma destinului colectiv. Kipling a greşit, probabil, cînd a afirmat că există rase inferioare, lipsite de noţiunea legalităţii. Dar, alături de mulţi alţi observatori, a avut, probabil, dreptate cînd a afirmat că deosebirile manifeste între temperamentele rasiale ţin nu numai de civilizaţie ci, măcar în parte, de factori ereditari.
Acest fler a primit o doză de confirmare ştiinţifică prin recentele cercetări ale antropologului şi psihologului francez Leon Bourdel, cu privire la relaţia dintre grupele sangvine şi temperament, într-o colectivitate dată, predominarea uneia dintre cele patru grupe sangvine — A, B, O şi AB — constituie un destin social imanent. De pildă, popoarele cu o relativă predominare a grupei sangvine B „sînt, prin natura lor, cele mai războinice". Tot astfel, „acolo unde se confundă grupele A şi B în număr mare, se nasc instantaneu fricţiuni. Ciocnirile au loc între două moduri de viaţă diferite, două ritmuri biologice, două metafizici, două forme de guvernămînt, în fiecare caz ireductibil deosebite unele de altele." Un temperament de tipul A fiind ireductibil deosebit de un temperament de tip B, rezultă că indivizii cu grupa AB sînt victimele unei angoisse psychologique înnăscute. Mai mult, colectivităţile cu predominarea grupei AB în rîndurile populaţiei sînt destinate să aibă o existenţă de nelinişti cronice, o istorie de necontenite revoluţii. Ştiinţa oferă omului de litere din secolul douăzeci un tezaur de fapte nou-descoperite şi de ipoteze ispititoare. Dacă acceptă acest dar şi dacă, mai ales, posedă
talentul şi resursele necesare pentru a transforma materia primă în opere literare, omul de litere al secolului douăzeci va izbuti să trateze străvechea, etern valabila temă a condiţiei umane cu o profuziune de înţelegere, cu o amploare de referinţe de care, înainte de înflorirea ştiinţei, predecesorii săi (nu din vina lor, şi nu din lipsă de geniu) nu erau în stare.
30
Căile Domnului nu au fost niciodată justificate, *. dar ele pot fi explicate, măcar parţial, în termeni non-teologici. De ce ni se întîmplă asemenea lucruri ? După cum am văzut, în ce priveşte enigma destinului uman, ne stau la îndemînă o serie de 220
221
răspunsuri fragmentare. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru enigma strîns înrudită a naturii'
umane. Cine sau ce sîntem noi ? Un răspuns absolut ştiinţific la această întrebare ne lipseşte deocamdată. Cunoaştem foarte multe lucruri, dar nu ne pricepem încă să corelăm ceea ce cunoaştem într-o expli- caţie. Ca să cităm cuvintele unui foarte valoros psiholog contemporan, Dr. H. J. Eysenck : „nu avem o ipoteză admisă care să explice interacţiunea aparentă dintre spirit şi materie într-un simplu act conştient, de asemeni nu există nici o ipoteză oficială care să explice fenomenul hipnozei sau cel al memoriei."
Ceea ce deţinem, însă, e o cantitate masivă de fapte, necoordonate, dar intrinsec interesante, sugestive, generatoare de speculaţii — pe scurt, material din care-i făcută însăşi literatura.
Cine sîntem noi şi cum am ajuns să fim ceea ce sîntem? De la epocă la epocă, făuritorii de literatură şi-au propus să dea un răspuns la această întrebare, în termenii observaţiilor factuale sau ai noţiunilor explicatorii care treceau în vremea lor drept ştiinţifice. Intorcîndu-ne la începuturile propriei noastre tradiţii literare, constatăm că, în zilele lui Homer, o făptură
omenească nu avea un suflet unitar. Psihicul său era acel lucru fantomatic care scîn-cea şi bîiguia nedesluşit în lumea morţilor. In lumea celor vii, o făptură umană era pur şi simplu o stîn-jenitoare asociere de factori somato-psihici — un parlament în care primul ministru titular, Nous sau Raţiunea, era mereu întrecut la numărul de voturi de către reprezentanţii partidelor de opoziţie, adică ai Vitalităţii animale : Emoţia şi Instinctul. Dar Raţiunea avea de luptat nu numai cu Fren, Tumos şi Ficatul ; pe lîngă acestea mai erau şi zeii. Intervenţiile supranaturale erau constante şi, în general, malefice. Una dintre numeroasele fiice ale lui Zeus era Ate, al cărei nume, în poemele homerice,
222
înseamnă : „starea de spirit-fizic care duce la dezastru". Ate se amuza să facă prăpăd din cele mai raţionale planuri ale omului şi din cele mai nobile intenţii ale sale. Şi cînd năpasta nu i se datora lui Ate, atunci provenea din intervenţia personală a cine ştie cărui zeu sus-pus, astfel încît sărmanul om era supus unor suferinţe nedrepte sau săvîrşea cine ştie ce act de nebunie sinucigaşă !
Dar intervenţiile divine nu erau invariabil malefice. Inspiraţia uneia sau alteia dintre muze constituia o experienţă frecventă şi, din cînd în cînd, cîte un zeu sau altul intervenea şi în ajutorul vreunui favorit. Mai mult, exista şi ceva ce se numea Menos, adică starea de spirit-fizic care duce la succes. Atunci cînd se înstăpînea pe un muritor, Menos îi intensifica extraordinar capacităţile înnăscute, făcîndu-l apt să desăvîrşească ceea ce îi fusese cu neputinţă pînă atunci.
Analizele lui Homer asupra naturii umane ne fac să zîmbim. Dar nu trebuie să uităm niciodată
că înaintaşii noştri, deşi aveau mult mai puţine cunoştinţe decît noi, nu erau cu nimic mai proşti. Gîndi-ţi-vă, de pildă, la acele fapte bizare şi stingheritoare, pe care azi ni le explicăm în lumina unui număr de ipoteze moderat ştiinţifice — ipoteza impulsurilor instinctuale înnăscute, ipoteza obsesiilor neurotice şi a inhibiţiilor isterice, ipoteza reflexelor condiţionate, a formaţiilor habituale şi a educaţiei, şi ipoteza anomaliilor biochimice moştenite sau dobîndite.
Cei cărora li şe întîmplă asemenea fapte ciudate au senzaţia unei invadări treptate sau subite a eului de către nişte forţe irezistibil de puternice provenite dintr-un „dinafară" cu totul străin, deşi de fapt acesta se află în noi înşine. Din această pricină, cea mai evidentă şi mai plauzibilă
explicaţie a unora dintre lucrurile foarte bizare pe care le simţim, le gîndim, le rostim sau le facem, nu putea îmbrăca decît termenii unei teorii comprehensive a interven-223
ţiei supranaturale. Într-adevăr, înainte de acumularea sistematică a datelor fiziologice şi psihologice, şi înainte de formularea ipotezelor actuale bazate pe aceste fapte, nici o altă
teorie a naturii umane n-ar fi putut „salva aparenţele". Ipoteza că fiinţele umane sînt supuse asalturilor şi invaziilor unor entităţi supranaturale, constituia unica explicaţie adecvată a comportamentului uman, pînă cînd. foarte de curînd, locul acesteia a fost luat de teoriile naturaliste ale interacţiunii psiho-chimice, a educaţiei şi condiţionării, a unui subconştient dinamic.
In Orient, contactul cu gimnosofiştii indieni, sau, după cum gîndesc unii învăţaţi contemporani, contactul, în Nord, cu oamenii din stepele Asiei Centrale, au dus la abandonarea concepţiei homerice asupra naturii umane. Asociaţia activă a factorilor somato-psihici a cedat locul dualismului unui suflet îngrădit, ca într-o temniţă sau într-un mormînt, în trupul a cărui materie inertă o informează şi o animează.
Noţiunea unui „psyche" detaşabil, întemniţat într-un trup josnic şi caduc, a generat noţiunea păcatului originar şi, simultan, pe cea a unei spiritualităţi desăvîrşite, la care nu poţi avea acces decît pe calea mortificărilor fizice. Orfismul şi pytagoreenii au croit drum lui Platon şi, consolidată de dualismul persan, noua teorie a naturii umane a pătruns în istoria noastră