2 Citat din poemul Sweeney printre privighetori de T. S. Eliot.
246
simţăminte umane, care-şi cîntă viersul într-un cadru de referinţă cultural. Prin o mie nouă
sute douăzeci, cînd domnul Eliot scria aceste poeme, motivele pentru care cîntă păsările erau bine cunoscute. Howard şi colegii săi entomologi descoperiseră ce înseamnă trilurile Filomelei şi ce finalitate au.
Omul e măsura tuturor lucrurilor. Cît de adevărat — pentru noi ! Dar pentru privighetori, măsura universului privighetorilor sînt privighetorile ; pentru tigri, măsura lumii tigrilor sînt tigrii. Faptul că entologii au fost capabili să recunoască acest adevăr şi să acţioneze pe baza lui reprezintă un triumf al metodei ştiinţifice.
Filomelă, după cum rezultă, nu e Filomelă ci masculul ei. Şi cînd cîntă privighetoarea-mascul, n-o face din durere, nici din pasiune, nici în extaz, ci pur şi simplu cu scopul de a proclama celorlalte privighetori-mascul că şi-a stabilit un teritoriu şi că e gata să-l apere împotriva oricăror intruşi. Şi ce-l face să cînte noaptea ? Pasiunea pentru lună, o atracţie baudelaireană
pentru întuneric ? Nicidecum. Cîntecul care se aude la răstimpuri, noaptea, se datorează
faptului că, asemenea tuturor celorlalţi membri din specia sa, privighetoarea are un sistem digestiv care-o face să simtă nevoia de hrană la fiecare patru-cinci ore din cele douăzeci şi patru. Dispunînd de omizi, în aceste intervale de hrănire, îşi previne rivalii (Tri, tri, tri), să nu se atingă cumva de proprietatea sa privată. Cînd puii au ieşit din ouă şi patriotismul teritorial încetează a mai fi necesar, în trupul privighetorii-mascul intervine o prefacere glandulară care pune capăt cîntatului.
Eterna pasiune, eterna suferinţă, glasul inviolabil şi trilurile de extaz lasă locul tăcerii, spartă
uneori doar de un cîrîit răguşit.
Pentru omul de litere al secolului XX, această informaţie nouă în legătură cu o arhitradiţională
materie primă a poeziei, constituie o potenţială mate-
247
rie primă poetică în sine. A o ignora cu totul, înseamnă a comite un act de laşitate literară. Noile descoperiri în legătură cu privighetorile constituie o provocare de la care ar fi meschin să dai înapoi. Şi încă ce provocare ! Cuvintele tribului şi cele ale manualelor ar trebui purificate într-un limbaj cu sensuri multiple, menit să exprime simultan adevărul despre privighetori, aşa cum există ele în lumea lor de omizi, glande endocrine şi posesiuni teritoriale, precum şi adevărul despre reacţiile făpturilor umane care ascultă cîntecul privighetorii.
Este un adevăr de o stranie complexitate acesta legat de făpturile care pot gîndi la pasărea nemuritoare în termeni strict ornitologici şi care, în acelaşi timp (în ciuda ornitologiei, în ciuda murdăriei indelebile a urechilor lor), sînt copleşite de frumuseţea vrăjită cînd : Piere imnul tău de jale, / Prin pajişti, peste rîu. *" Este un adevăr despre făpturile care ştiu foarte bine că tot ce-i trecător nu e un simbol a altceva, şi că mintea lor este cea căreia îi place să se întoarcă mereu şi mereu la Filomela şi la oribilele poveşti cu omoruri şi contraomoruri, incesturi şi crime răzbunătoare. Este, în sfîrşit, un adevăr despre făpturile în minţile cărora există, infiltrat mult mai adînc decît orice ipoteză ştiinţifică şi chiar decît orice mit arhetipal, acel „Ceva care sălăşluieşte pretutindeni", acea esenţială existen-ţialitate a lumii — imanentă
şi transcendentă în acelaşi timp •— acel „aici, înăuntru" care e cea mai profundă şi mai inefabilă dintr^
experienţele particulare şi, totodată, acel „dincolo, în afară", ca aspect spiritual al universului material, ca o penetrare în spiritul cosmic al organizaţiei unei infinităţi de organizaţii, în perpetuă dispariţe şi în perpetuă reînnoire.
1 Citat din „Odă la o privighetoare" de J. Keats. 248
38
Gîndirea e imatură, subiectul inimaginabil de subtil. Cuvintele sînt puţine şi nu pot fi aranjate decît în anume moduri fixe, convenţionale ; contrapunctul faptelor unice este de o infinită amploare, şi succesiunea lor de o indefinită lungime.
Ca limbajul purificat al ştiinţei, sau chiar cel mult mai purificat al literaturii să ajungă vreodată pe măsura lumii date şi a experienţei noastre date, este, prin însăşi natura lucrurilor, imposibil.
Acceptînd, cu bucurie, acest fapt, să păşim înainte împreună, oameni de litere şi oameni de ştiinţă, mai departe şi tot mai departe pe tărîmurile mereu mai vaste ale necunoscutului.
(Din volumul Literatură şi ştiinţă)
PASCAL
1. ORDINELE
Distanţa infinită care separă trupul de spirit e un simbol al distanţei infinit mai infinite dintre spirit şi caritate ; deoarece caritatea este de esenţă supranaturală.
Toate organismele, firmamentul, stelele, pămîntul cu împărăţiile sale nu valorează cît cel mai firav dintre spirite : pentru că spiritul cunoaşte toate aceste lucruri şi se cunoaşte şi pe sine ; în timp ce trupul nu cunoaşte nimic.
Dar toate trupurile laolaltă, toate spiritele laolaltă şi tot ceea ce ele produc, nu valorează cît cel mai firav impuls de caritate. Caritatea aparţine unui ordin infinit superior.
Amestecaţi toate trupurile din lume într-unui singur şi nu veţi izbuti să extrageţi din tot acest amestec cel mai firav gînd. Asemenea lucru e cu neputinţă, întrucît ţine de alt ordin. Tot astfel, din amestecul tuturor trupurilor şi spiritelor din lume nu veţi putea extrage un impuls de adevărată caritate ; şi acest lucru e cu neputinţă, întrucît caritatea aparţine unui alt ordin, unui ordin supranatural.
Ar fi foarte lesne să criticăm toate aceste afirmaţii. De la bun început e limpede că Pascal nare nici un drept să afirme că e cu neputinţă ca organismele să gîndească. Prin aceasta el nu face decît să-şi promoveze ignoranţa şi prejudecăţile metafizice la rangul de lege universală.
De bună seamă, ar fi fost mult mai puţin dogmatic dacă ar fi văzut plantele intens emoţionale de la Institutul Bose, sau cărbunele care respiră al lui Warburg. Ce-i drept, nu-i 250
vina lui că a trăit înainte ca aceste experienţe să fi fost efectuate. Dar e vina lui că nu a sesizat obiecţiile pur filozofice ce pot fi ridicate la analiza pe care o face el realităţii. Ideea ordinelor de existenţă e profundă şi fructuoasă, cu condiţia însă ca să-ţi alegi ordinele astfel încît ele să
corespundă cu realitatea observată. Dar ordinele doctrinei creştin-pasca-liene nu corespund.
Trupul, spiritul şi caritatea nu sînt realităţi în sine, ci abstracţii din realitate. Soluţiile continuităţii, atît de evidente în experienţa umană, nu derivă din trup, spirit şi caritate, ci din diferitele stări ale realităţii totale, din care aceste entităţi ipotetice au fost abstrase în chip arbitrar. Realitatea, aşa cum o cunoaştem noi, apare întotdeauna ca o îmbinare a celor trei elemente în care Pascal o divide. Şi asta în pofida idealismului. Căci, chiar dacă am acorda credit total idealismului subiectiv — şi acesta este poate unicul dintre sistemele metafizice care rezistă la logică — tot n-am izbuti să diminuăm importanţa materiei. Să zicem că spi-ritul creează materia ; acest lucru nu înseamnă însă că spiritul poate nega existenţa propriei sale creaţii. Deprinderea de a vedea şi a atinge obiectele materiale este una dintre cele de care spiritul nostru nu se poate dezbăra. Să presupunem că materia este iluzorie; în cazul acesta e o iluzie cronică. Fie că ne place sau nu, materia este mereu prezentă. Tot astfel, spre folosul materialiştilor, este şi spiritul. Şi tot prezente, cu intermitenţe, sînt şi stările psihologice care au fost considerate, pe drept sau pe nedrept, ca fiind ipostaze ale contactului cu o lume spirituală mai înaltă. De dragul clasificării, desigur că putem împărţi realitatea totală şi integrală în materie, spirit şi, în fine, caritate, graţie, supranatural, Dumnezeu, sau orice alt nume doriţi să acordaţi celui de-al treilea dintre ordinele lui Pascal. Dar trebuie să ne ferim a crede în existenţa reală a acestor abstracţiuni convenţio-251