eşecului ca şi încercarea de a explica de ce iarba e
25»
I
verde. Deci, cu privire la verdeaţă sau la alte feno- mene îndepărtate din punct de vedere psihologic, oamenii au recunoscut imposibilitatea misiunii de a căuta explicaţii teologice şi nu le mai caută. Dar ei continuă să-şi scormonească creierii în legătură cu enigmele universurilor morale şi estetice, continuă
să inventeze răspunsuri, ba chiar să şi creadă în ele.
4. RĂSPUNSURI LA ENIGMĂ
Pascal cunoştea bine raţiunile psihologice ale întrebărilor şi răspunsurilor cu privire la enigmele cosmice. II est bon d'etre lasse et fatigue par Vinutile recherche du vrai bien, afin de tendre Ies bras au Liberateur" 1, zice el.
împrumutînd o frază de la autorul Psalmilor, el se reîntoarce într-un alt pasaj la aceeaşi temă : „Apele Babilonului curg şi se prăvălesc şi mătură toate în cale. O, Ţară Sfîntă unde totul este statornic şi nimic nu cade !"
Cuvintele sînt ale lui Pascal, dar ele exprimă o dorinţă antică şi universală a omului, acel jind din care s-au născut toţi Zeii, tot ce-i Bine, toate Adevărurile şi Frumosurile, toate Dreptăţile şi Revelaţiile, Unicităţile, Drepturile unei omeniri uluite şi în suferinţă. Căci Absolutul s-a născut din părinţi foarte omeneşti. Istovirea şi nedumerirea, nefericirea şi sentimentul vremelniciei, jindul după o cer-titudine, dorinţa de justificare morală — aceştia sînt strămoşii săi.
„Prefacere şi năruire" scrie autorul celui mai popular imn englezesc, 1 E (plăcut să te simţi plictisit şi ostenit de inutila căutare a adevăratului bine, pentru ca să poţi întinde braţele către Eliberator (fr.).
260
„Prefacere şi năruire e tot ce văd în juru-mi O, Tu, cel pururi neschimbat, cu mine fii şi ajută-mi."
Din realitatea* prefacerilor şi năruirilor, logica ^ dorinţelor deduce existenţa a ceva imuabil. Aparen-
ţele sînt multiple şi haotice ; o, dacă lucrurile ar fi mai simple, mai uşor de înţeles ! Dorinţa creează ; e de dorit să existe numene ; de aceea există numene, iar lumea numenală este mai adevărat reală decît lumea vieţii cotidiene. Quod erat demonstrandum. Acelaşi truc fermecat îl produce pe acel „Unul" din jalnica şi incomprehensibila îngrămădire a celor mulţi, extrage Binele şi Frumosul din clocotitorul vălmăşag al diverselor gusturi, sensibilităţi şi interese umane, deduce Dreptatea din inegalităţile existente şi Adevărul Absolut din relativităţile necesare şi inevitabile ale vieţii cotidiene. Este un proces similar celui prin care copiii inventează tovarăşi de joacă imaginari, pentru a-şi amăgi singurătatea, sau transformă o bucată de lemn ordinar într-un cal, un vapor, un tren — în orice doriţi. Diferenţa dintre copii şi maturi constă în faptul că cei mici nu încearcă să justifice intelectual compensaţiile lor imaginare ; în timp ce maturii, sau mai curînd adolescenţii (pentru că marea majoritate a adulţilor ca vîrstă
n-au depăşit de fapt stadiul adolescenţei, dacă cumva au ieşit total din cel al copilăriei) fac această
încercare. Proaspeţii oameni conştienţi şi proaspeţii oameni raţionali au toate defectele proaspeţilor îmbogăţiţi ; fac o vulgară paradă de bunurile lor, şi o ostentativă fanfaronadă în ce priveşte forţa lor.
Trec în revistă toate crezurile biologice folositoare, toate fanteziile stimulatoare ale copilăriei individuale sau rasiale şi le „explică" pretenţios în termenii unui raţionalism nou-descoperit. Zeii şi zînele sînt înlocuiţi de numene abstracte. Zeus se sublimează în Dreptate, Putere, Unicitate ; Atena devine înţelepciunea : Afrodita degenerează în Frumuseţea
281
<u
Intelectuală. In zilele noastre această înlocuire a zeităţilor antice prin abstracţiuni ipostazate a fost denumită „modernism" şi considerată, în chip ciudat, drept un progres spiritual, o eliberare, un pas înainte spre Adevăr. în realitate, de bună seamă numenele inventate de minţile adolescente sînt, în mod absolut, la fel de false (sau la fel de adevărate, n-ai cum să descoperi care din ele) ca şi personajele mitologice al căror loc l-au uzurpat. Ca simboluri vitale, însă, sînt mai puţin adecvate. Fanteziile copilului sînt inspirate direct de viaţă. In timp ce numenele adolescentului sînt abstracţiuni ale vieţii, evadări din diversitate către o unitate abstractă. Lumea numenelor este un substitut nepotrivit al Ţării Zîne-lor şi al Olimpului. ......."
5. PASCAL ŞI RAŢIONALISMUL
Pascal a fost un adult intelectual care s-a silit, în mod deliberat, să gîndească asemenea unui filozof creştin — cu alte cuvinte, asemenea unui compus instabil de copilărie şi adolescenţă. A fost însă
necruţător faţă de autoîngăduinţele pe care şi le oferă adolescentul în floare. Nu ne putem aştepta ca un critic atît de ascuţit, atît de matur din punct de vedere intelectual, să înghită argumentele pseudo-logice ale raţionaliştilor. „Rîdeţi de filozofie, spunea el, şi atunci veţi fi un adevărat filozof". El însuşi îşi bate joc, chiar cu haz, de filozofie. Feu M. Pascal, a scris un contemporan, appelait la philosophie car-tesienne le Roman de la Nature semblable a Don Quichotte1. Ce compliment înalt şi, după părerea mea, nemeritat la adresa lui Descartes ! Majoritatea acestor eposuri ciudate pe care le numim sisteme 1 Răposatul domn Pascal denumea filozofia carteziană ^.omanul Naturii, asemănător cu Don Quijote.
262
filozofice se aseamănă mai curînd cu Arcadia lui Sidney x sau cu Grand Cyrus 2 decît cu Don Quijote.
Ce mîndru m-aş simţi, dacă aş fi metafizician, să mă văd menţionat pe acelaşi plan cu Cervantes ! Dar dacă Descartes ar fi auzit această replică spirituală, s-ar fi simţit mai curînd jignit decît satisfăcut.
Pentru că Descartes a fost un raţionalist ; el credea în realitatea abstracţiunilor sale. Inventînd ficţiuni el îşi imagina că revelează adevărul. Pascal, însă, a înţeles lucrurile mai bine. Pascal a fost un critic şi un realist, Pascal a fost matur din punct de vedere intelectual. „Sufletul nostru, spunea el, a fost aruncat în trup, unde a găsit materie, timp, dimensiune. De aceea raţionează şi numeşte aceste.
condiţii natură şi necesitate, şi nu poate să creadă în nimic altceva." Sau în altă parte : „Nu intră in capacităţile noastre să cunoaştem ce este Dumnezeu sau dacă El există." S-ar putea crede că citim o prelegere, abreviată din fericire, a lui Kant.