Bucurie, bucurie, bucurie, plînsete de bucurie
M-am despărţit
Voi fi părăsit de izvorul apei de viaţă ? Dumnezeul meu, oare mă vei părăsi ?
Să nu fiu pe vecie despărţit M-am despărţit de el, l-am ocolit, renegat, răstignit Să nu fiu niciodată despărţit El nu poate fi păstrat decît pe căile predicate de Evanghelie
Renunţare totală şi dulce.
Supunere totală lui Isus Hristos şi îndrumătorului meu De-a pururi bucuros de o zi de trudă pămînteană.
Amen.
271
Pentru cel care citeşte cu grijă acest „Memento" este evident că substanţa sa e lipsită de omogenitate. Este, ca să spunem aşa, stratificată, clădită din zăcăminte alternative de experienţă directă şi de interpretări intelectuale, făcute după consumarea faptului. Pînă
şi data este un amestec de cronologie justă şi de hagiografie creştină. Luni, douăzeci şi trei noembrie este de asemenea şi ajunul zilei Sfîntului Chrysogon. Odată cu primul cuvînt, „Foc" ne aflăm în mijlocul experienţei pure. Focul — e vorba de extazul mistic pe viu, ca să-i spunem astfel, şi neasimilat. Următoarele două rîn-duri sînt straturi de interpretare. Meditînd asupra acestei conflagraţii care arde în „focul" primului vers, Pascal ajunge la concluzia că a fost aprins de „Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi al lui Iacob, dar nu al filozofilor şi al oamenilor de ştiinţă. Apoi urmează un alt strat de experienţă
pură : „Certitudine, certitudine, simţămînt, bucurie, pace" ; extazul violent a fost urmat de liniştea extatică. Şi aci din nou intervine intelectul care explică aceste experienţe în termenii unei ipoteze pe care Pascal a rezurnat-o telegrafic în cuvintele „Dumnezeu al lui Isus Hristos".
Cu „uită de lume şi de tot, afară de Dumnezeu" ieşim de pe tărîmul interpretării şi intrăm iar în cel al experienţei psihologice imediate. Pe măsură ce înaintăm, trecem prin straturi de cugetări doctrinale, pentru a ajunge la „Joye, joye, joye, pleurs de joye", alt strat de experienţă pură. Următoarele rînduri, de la „Je m'en suiş separe" pînă la „Que je n'en sois pas separe eternellement" sînt straturi de substanţă mixtă — înregistrări ale unor experienţe directe sau rememorate, condiţionate în ce priveşte modul şi calitatea de o ipoteză teologică. Pentru că, evident, experienţele emoţionale şi interpretările intelectuale ale acestor experienţe nu pot fi separate permanent, în straturi alternative. Iată ce se întîmplă în mod sumar şi 272
schematic : trăieşti o experienţă directă, această experienţă este interpretată intelectual, îndeobşte în termenii unui sistem existent metafizic sau mitologic ; mitul sau sistemul filozofic sînt considerate ca fiind reale şi devin la rîndul lor sursa unor noi experienţe şi canalele prin care trebuie să treacă vechile emoţii. „Memento"-ul lui Pascal ilustrează întregul proces. In ceea ce aş numi straturile superioare întîlnim zăcăminte alternative de experienţă
pură şi de interpretare pură — focul, şi Dumnezeul lui Abraham ; Certitudine, Bucurie, Pace şi Dumnezeul lui Isus Hristos. Mai încolo, Pascal exprimă ceea ce am putea numi emoţii secundare — emoţiile stîrnite în el de reflecţiile asupra interpretării post-jactum a emoţiilor mistice primare. El încearcă groaza de a fi despărţit de Dumnezeul pe care l-a invocat pentru a-i explica senzaţiile originare de bucurie şi pace.
Că experienţa mistică nu trebuie interpretată în mod necesar aşa cum a interpretat-o Pascal, este un lucru evident. Experienţe substanţial similare au fost interpretate în termenii budismului, brahma-nismului, mahomedanismului, taoismului, shama-nismului, neo-platonismului şi a nenumărator alte religii şi filozofii. De asemeni, de multe ori au fost lăsate fără nici o interpretare. De pildă, în corespondenţa lui William James x figurează o scrisoare interesantă care descrie ceea ce, neîndoielnic, e o stare de extaz în toată puterea cuvîntului, dar în legătură cu care, totuşi, James nu se aventurează să sugereze o explicaţie metafizică.
Ceea ce e înţelept ; pentru că experienţa mistică, asemenea oricărui alt fapt psihologic primar, nu e susceptibilă de altă explicaţie decît de una tautologică. Asemenea lucruri se întîmplă
pentru că se întîmplă, pentru
1 William James (1842—1910), filozof şi psiholog american, unul dintre fondatorii pragmatismului.
273
că aşa s-a întîmplat să fie croită mintea omenească. Dintre feluritele ipoteze explicative, în termenii
„Dumnezeul lui Abraham" Nirvana, Alah şi tot restul nu ai nimic de ales ; în măsura în care fiecare dintre ele pretinde a- fi Adevărul suprem şi fiecare postulează o cunoaştere a Absolutului incognoscibil, sînt toate, în mod egal, întemeiate pe baze false.
9. UMANISTUL ŞI CREŞTINUL
Metafizica lui Pascal poate fi descrisă ca un gen de pyrrhonism pozitivist temperat ba, chiar, pur şi simplu dezminţit de creştinismul dogmatic. Şi morala lui e plină de contradicţii. Pentru că Pascal prescrie în acelaşi timp o moderaţie mai mult de-cît aristotelică şi un exces creştin. El le impută
oamenilor încercările prezumţioase de a fi îngeri şi, totodată, le impută că sînt umani. „L'homme est ni ange ni bete, et le mălheur veut que qui veut jaire l'ange jait la bete." 1 Vai ! Faptele dovedesc că
Pascal are perfectă dreptate. Aşa-zişii îngeri din această lume „fac pe proştii" în toată accepţia cuvîntului : ei ajung, pînă la urmă, fie fiare, fie idioţi — adeseori amîndouă împreună. Înţelepciunea realistă a lui Pascal se revelează într-o remarcă de felul celei ce urmează : „Eu nu doresc decît să-mi ocup locul în ea (în lumea de mijloc, umană, cea dintre îngeri şi vite) şi refuz să mă aflu la capătul de jo6, nu pentru că ar fi jos, ci pentru că e un capăt; aş refuza, deopotrivă, să fiu plasat la extre- mitatea de sus." Sau : „A păşi dincolo de calea de mijloc înseamnă a păşi dincolo de umanitate. Mă-
1 Omul nu-i nici înger nici vită, dar, din nefericire, cine face pe îngerul, face de fapt pe prostul, (fr.) 274
reţia sufletului uman constă în a şti cum să ţii calea de mijloc."
Pascal emite multe alte aforisme de acest gen. „Nu e bine să fii prea liber. Nu e bine să-ţi satisfaci toate necesităţile vieţii". „Les grands efforts de Vesprit, oii l'âme touche quelquejois, sont choses ou elle ne se tient pas; elle y saute quelquefois" '. „Virtutea unui om se poate măsura nu prin efortu- < rile sale, ci prin purtarea lui obişnuită." Şi aşa mai departe.
Dar la Pascal, această înţelepciune umană e numai ocazională şi teoretică. El însuşi nu a practicat ceea ce a propovăduit. Ceea ce a practicat el a fost admirabil expus în biografia scrisă de sora lui :
„întotdeauna şi în toate împrejurările obişnuia să acţioneze pe baza unor principii... Nu-i era posibil să
se abţină de la a-şi folosi simţurile, dar cînd necesitatea îl obliga să ofere simţurilor vreo plăcere, avea o admirabilă capacitate de a-şi distanţa spiritul, astfel încît acesta să nu ia parte la plăcere. La masă nu-l auzeai niciodată lăudînd bucatele care i se serveau. . Şi nu putea suporta să audă pe ci- t neva...
admirînd savoarea vreunui fel de mîncare ; numea acest lucru „senzualitate"... pentru că, spunea el, e un semn că mănînci ca să-ţi satisfaci poftele, lucru cu totul reprobabil... în primele zile cînd s-a retras, şi-a calculat exact raţia de hrană necesară pentru nevoile stomacului său şi, de atunci încolo, oricît i-ar fi fost de poftă, nu depăşea niciodată acea cantitate ; şi oricît i-ar fi fost de silă. îşi făcea un titlu de glorie din a mînca raţia fixată."