aibă dorinţe ; şi ca să poată avea dorinţe, trebuie să trăiască într-o lume de lucruri dezirabile. Dar, „le fini s'aneantit en presence de l'infini et devient un pur neant" 2. De aceea lucrurile finite nu trebuie lăsate în contact cu infinitul, altminteri îşi pierd caracterul de dezirabilitate, oamenii ar înceta să le mai dorească şi astfel ar înceta să mai trăiască. (Trebuie observat că infinitul lui Pascal e ceva exterior lumii finite. Dar spiritul care vede infinitul într-un fir de nisip şi eternitatea într-o floare este un spirit care preţuieşte viaţa, şi nu e îndrăgostit de moarte).
A nu dori, a nu trăi, ar însemna o blasfemie şi o răzvrătire împotriva Dumnezeului vieţii. Aşadar, Dumnezeul vieţii îşi lasă mîna asupra oamenilor şi le dă puterea de a nu gîndi gîndurile pe care nu doresc să le aibă ; el le hărăzeşte graţia vieţii, astfel încît să-şi poată petrece scurtul popas pe pămînt nu încercînd să descopere dacă eterna lor pedeapsă cu moartea a fost pronunţată, „mais a jouer au pi-quet" 3.
1 Puterea de a nu se gîndi la ceea ce nu vrea să se gîndească (fr.).
2 Finitul se aneantizează în prezenţa infinitului şi devine un neant pur (fr.).
3 Ci jucînd pichet, (fr.)
288
„Este un lucru împotriva firii", protestează Pas- \ cal ; şi-l putem înţelege. Dumnezeul vieţii e o divi- '
nitate puternică ; Pascal ştia prea bine acest lucru drept oare a făcut uz de toate trucurile logicii şi ale puterii sale de convingere pentru a converti oamenii de la venerarea vieţii la venerarea morţii. Dar în zadar. Oamenii se împotrivesc să-şi petreacă viaţa gîndindu-se la moarte, ei continuă să refuze contemplarea acelui infinit tenebros, a cărui nemărginire reduce la nimicnicie toate obiectele dorinţelor lor finite ; ei preferă să se gîndească la „dans, la dezmierdarea strunelor lăutei, la cîntat, la a scrie versuri."
Chiar cînd le moare unicul fiu, se duc la vînă-toare de mistreţ, sau se amuză cu jocuri de cărţi, sau încearcă să ajungă regi. Pentru ce ? Pentru că viaţa este diversă, pentru că oamenii nu sînt întotdeauna aceiaşi. Ei se gîndesc la moarte numai cînd moartea e pe aproape, şi la mistreţ cînd mistreţul e pe aproape. „S'zl ne s'abaisse pas ă cela, conchide Pascal filozoful, ii n'en sera que plus sot, parcequ'il vou-dra s'elever au-dessus de l'humanite et ii rtest qu'un homme. *
Şi totuşi, Pascal cere oamenilor să se ridice deasupra umanităţii — sau să coboare mai prejos de ea —
devenind creştini consecvenţi. El doreşte ca oamenii să renege diversitatea făpturii umane ; le cere să-
şi impună o unitate — unitatea lui.
15. UNITATE ŞI DIVERSITATE
Este însă un fapt evident că oamenii trebuie să-şi organizeze diversitatea într-un soi de identitate. Nu 1 Dacă nu se înjoseşte la asemenea gînduri, e cu atît mai prost, pentru că înseamnă că doreşte să se ridice deasupra umanităţii, ori el nu-i decît om. (fr.)
289
izbutim să judecăm lumea exterioară atîta. timp cit nu pornim de la un fel de ipoteză unificatoare în ce priveşte natura ei. (Ar fi oare posibil să ne gîndim la lumea exterioară ca fiind una şi diversă în acelaşi timp, dacă nu am avea o concepţie anterioară asupra unităţii noastre lăuntrice ? Mă îndoiesc.) Dacă am fi lipsiţi de o ipoteză unificatoare, n-am reuşi niciodată să ne impunem să jucăm acel anume rol care am hotărît că ne-a fost hărăzit fiecăruia dintre noi ; viaţa socială ar deveni imposibilă, ca şi acţiunile determinate de o anumită finalitate. Eul nostru de azi n-ar fi în stare să ia vreun angajament în numele eului nostru de mîine. Pe cînd în realitate, cînd se întîmplă uneori ca eul nostru de marţi să fie diferit de cel de luni, ne străduim să recaptăm spiritul celui de ieri şi în mod leal, facem tot ce ne stă în putinţă (vorbesc, cel puţin, de oamenii conştienţi, printre care, din nefericire, mă număr şi eu) pentru a duce la îndeplinire planul sau ideea de acţiune elaborată luni, oricît de neplăcută i-ar fi personajului de marţi. Misiunea de unificare este înlesnită de faptul că, sub diversitatea personalităţii noastre, subzistă
realmente o persistentă identitate. Un mănunchi de deprinderi (printre care, dacă sîntem buni idealişti, trebuie să socotim în primul rînd trupul nostru), şi o serie de înclinaţii ereditare spre formarea deprinderilor persistă ca un fundal în treptată schimbare al diversităţii perso- .* nalităţii.
Colonia noastră de euri e implantată în trunchiul ;f unei vieţi unice. Printr-un proces pe care Jules de Gaultier 1 l-a numit bovarism (doamna Bovary, din
1 Achille-Jules de Gaultier, filozof francez, autor a numeroase studii printre care se numără şi Le Genie de Flau-bert (apărut în 1913), în care insistă asupra diverselor manifestări de bovarism.
cîte ne aducem aminte, era o cucoană care se vedea altfel decît apărea în realitate) ne impunem singuri o personalitate mai mult sau mai puţin fictivă şi ne străduim cu consecvenţă să ne jucăm rolul imaginar, indiferent de înfăţişarea reală a psihologiei noastre. Realitatea este adeseori mai viguroasă
decît imaginaţia ; în ciuda eforturilor noastre cinstite de a ne bovariza într-o unitate imaginară, viaţa umană iese constant la iveală în toată diversitatea şi discontinuitatea ei. Pascal cere ca toţi oamenii să
se imagineze în chip de ascetici dispreţuitori ai lumii ; ei trebuie să-şi bovarizeze diversitatea într-o veneraţie conştientă şi consecventă a morţii. Metodele pe calea cărora se poate realiza acest bovarism sînt cele preconizate de experienţa de veacuri a Bisericii Catolice. Omul exterior, maşina, după cum se exprimă Pascal, trebuie să execute ritualurile veneraţiei şi ale renunţării pînă cînd se formează o deprindere, iar bovaricul chip al omului care urăşte viaţa, privind-o de pe tărîmurile altei lumi, se statorniceşte ferm în mintea noastră, ca o ficţiune întrupată în realitate.
Dar nu toţi oamenii sînt de acord cu Pascal că viaţa e vrednică de dispreţ. Pentru cei ce iubesc viaţa, concepţia lui despre lume şi modul lui de a trăi constituie o blasfemie şi o dovadă de ingratitudine ; cadă aşadar asupra lor anatema !
Care sînt alternativele structurii lui Pascal ? Să ne abandonăm în voia diversităţii noastre fireşti ? Un asemenea abandon ar pune în primejdie, cum am mai spus, existenţa noastră şi activitatea individuală
finalizată. Pe lîngă aceasta, noi avem un trup, deprinderi şi amintiri care persistă ; sîntem conştienţi de viaţa şi de rezistenţa noastră. Diversitatea absolută ar fi la fel de greu de realizat ca şi unitatea absolută. Evident, problema constă în a descoperi
290
291
care-i doza de unificare necesară, şi în a urmări traducerea ei în practică, în interesul vieţii. Personajul care iubeşte viaţa trebuie opus personajului pascalian care venerează moartea, iar diversităţile personalităţii trebuie unificate, atît cît este necesar, prin bovarizarea lor într-o copie a personajului mitic.
16. IUBITORUL DE VIAŢA CA FILOZOF
Care sînt trăsăturile cele mai importante ale iubitorului de viaţă ? Am să dau un răspuns provocator şi voi vorbi doar în numele personajului meu particular. E clar că în asemenea chestiune nimeni nu are dreptul să vorbească decît în numele lui sau al acelora care întîmplător îi seamănă. Eu îi obiectez lui Pascal nu faptul că venerează moartea. Fiecare om are dreptul să nutrească o concepţie proprie de viaţă, aşa cum are dreptul la propriii săi rinichi, întîmplător, adeseori există — dac-ar fi să judecăm după cazul lui Carlyle sau chiar al lui Pascal, sau al multor altora — o foarte strînsă legătură între mă-