296
tîrziu, el a fost „moderat pînă la exces." Moderaţia iubitorului de viaţă e excesivă în alt sens. Pentru aristotelicii adoratori ai căii de mijloc (ce denumire potrivită în ambigua noastră limbă engleză) *, cea mai mare dovadă de înţelepciune este să faci totul pe jumătate, să trăieşti într-o perpetuă stare de compromis. Dar nu aşa stau lucrurile şi pentru iubitorul de viaţă ; căci iubitorul de viaţă ştie că prin moderaţie şi compromis nu s-a ajuns niciodată la nimic de seamă. Aristotel a influenţat omenirea pentru că a fost excesiv de intelectual, şi nu pentru că a predicat şi a practicat echivalentul elenic al noţiunii de gentleman. Mediocrii adoratori congenitali ai căii de mijloc există pentru a da stabilitate unei lumi care ar putea fi foarte uşor răsturnată de poznele violente ale excesivilor. Vibrînd de divină nebunie, excesivii lovesc furios în dreapta şi-n stînga ; marele Leviathan al omenirii mediocre îşi oferă
vastul, aproape nemişcat de greoiul fund ; urmează lovituri, bufnituri surde, înfundate-n osînză, cizma ricoşează. Uneori, cînd loviturile sint mai violente ca de obicei şi bine ţintite, monstrul se mai urneşte puţin.
18. EXCES ECHILIBRAT
Lumea a fost urnită din loc, repet, de cei care au trăit excesiv. Dar, din punctul de vedere al fiinţei umane individuale, trăirile excesive au dus adeseori la o viaţă schilodită, imperfectă. Trăind excesiv numai într-o singură direcţie, clintitorul de lume este redus de la rangul de făptură umană completă la cel de încarnare a unei funcţiuni.
1 Referire la jocul de cuvinte în limba engleză: mean înseamnă atît „de mijloc, mediu", cît şi „meschin josnic".
297
Cît de sterile, cît de înspăimîntător de inadecvate ca existenţe umane au fost, de pildă, Vieţile lui Newton sau Napoleon ! Asemenea oameni trec prin viaţă fără să valorifice numărul mare al potenţia-lităţilor lor omeneşti; cu excepţia unuia sau a foarte puţine dintre eurile lor, pe toate celelalte le sufocă. S-ar putea ca asemenea sacrificii să fie necesare şi meritorii ; se poate ca Geniul Bun al Speciei să ceară cîte un holocaust psihologic de la cei pe care i-a ales ca să-i slujească ţelurile. Eu nu pretind să cunosc secretele zeilor. Tot ce ştiu eu este că un om are dreptul de a-şi ucide eurile care nu-i sînt pe plac sau de care nu simte nevoia, în aceeaşi măsură în care are dreptul, să zicem, de a-şi tăia degetele mari de la picioare. Oricum, nu are nici un drept de a impune altora gusturile lui. Nu are dreptul : să-ţi bage pe gît părerile lui prin minciună sau prin tiranie. Şi, viceversa, cei care doresc să fie oameni compleţi şi să-şi realizeze toate potenţialităţile unui om întreg, au toate drepturile de a proceda astfel, fără
riscul de a fi bruscaţi fizic sau moral de specialiştii în excese unilaterale.
Iubitorul de viaţă năzuieşte să îmbine avantajele moderaţiei echilibrate cu excesul.
Aristotelicul moderat îşi realizează doar în parte potenţialităţile; excesivul îşi realizează
numai o parte din potenţialităţi ; iubitorul de viaţă doreşte să realizeze din plin totul —
doreşte să trăiască, să trăiască din plin şi excesiv, cu fiecare dintre eurile lui. El aspiră să
echilibreze excesul de autocontrol şi inteligenţă prin-tr-un exces de intuiţie, de trăire instinctuală şi viscerală ; să remedieze efectele negative ale excesului de contemplaţie prin cele ale excesului de acţiune, să compenseze prea multa solitudine prin multă sociabilitate, prea marea plăcere prin prea multul ascetism. El va fi pe rînd excesiv de pătimaş şi 298
excesiv de cast. (Deoarece castitatea este, la urma urmei, complementul potrivit, firesc, al pasiunii. După satisfacere, dorinţa se repauzează într-un somn răcorit, lucid. Castitatea forţată
însă împotriva dorinţei creează nelinişti şi distruge viaţa. Dar nu mai puţin distrugătoare de viaţă este şi împlinirea unor dorinţe artificial stimulate de imaginaţie în ciuda unei indiferenţe naturale. Iubitorul de viaţă practică acele excese de abstinenţă şi împlinire pe care i le impun împrejurările şi dorinţele lui, care nu sînt nici artificial frînate, nici artificial stimulate.) Uneori va fi pozitivist, alteori intuiţionist; ironic sceptic sau plin de încredere ; va fi uşuratic sau serios şi, cînd bolnăvicioasa dispoziţie pascaliană va plana asu-pră-i, îşi va amenda frivolităţile şi ambiţiile prin gîndul la moarte. într-un cuvînt, va accepta pe rînd pe fiecare dintre eurile sale, aşa cum îi apar în conştiinţă, considerîndu-l în acel moment drept adevăratul său eu. Le va accepta pe toate şi pe fiecare în parte — chiar şi pe cele rele, pe cele meschine sau dureroase, chiar şi pe cel care venerează moartea sau pe cel creştin. Le va accepta, şi va trăi, excesiv, viaţa fiecăruia dintre ele.
Sfinţii calendarului iubitorului de viaţă sînt, în cea mai mare parte, artişti. Idealul lui de plenitudine,. de moderaţie în termenii excesului echilibrat, nu putea fi realizat decît de oameni ca Burns (despre care respectabilii şi academicii continuă să scrie pe cel mai greţos ton de condescendenţă şi de iertare pecksniffiană x), ca Mozart, Blake, Rubens, Shake-speare sau Tolstoi, înainte de a se fi convertit la consecvenţa veneratorilor morţii, ca adorabilul Chaucer, iţea Rabelais sau Montaigne. Nu-i nevoie să mai lun-jgesc lista. Ea cuprinde numele celor mai multe din-1 Referire la domnul Pecksniff, ipocritul personaj din Martin Chuzzîewit de Dickens.
299
tre puţinele făpturi omeneşti faţă de care e posibil să simţi admiraţie şi respect. Cei care nu figurează
pe această listă sînt specialiştii în excesul unilateral. Poţi admira şi respecta pe un Newton, ba chiar şi pe Napoleon. Dar nu-i poţi propune ca modele pentru cei care vor să trăiască bine şi cu întreaga lor fiinţă.
Au existat epoci întregi în care iubitorul de viaţă constituia tipul reprezentativ. în timpul Renaşterii din Anglia, de pildă. Cînd priveşte în urmă, istoricul modern se simte uimit. Acele personaje strălucitoare şi enigmatice care se perindă pe scena elizabetană : Essex, Marlowe, Donne, însăşi Elisabeta, Shakespeare. Raleigh, şi cîţi alţii — îi apar ca nişte fiinţe inexplicabile. Cum este posibil ca nişte oameni să fie în acelaşi timp atît de subtil rafinaţi şi atît de brutali, atît de senzuali şi totuşi atît de spiritualizaţi, atît de îndrăgostiţi de acţiune şi atît de contemplativi, atît de religioşi şi atît de cinici ?
Istoricul modern, care de regulă e un profesor, nu reuşeşte să înţeleagă şi dezaprobă. Dedicat respectabilei consecvenţe a gîndirii şi comportamentului profesional, el e speriat de spectacolul făpturilor omeneşti 'care au îndrăznit să fie libere, să-şi realizeze întreaga lor diversitate naturală, să fie din plin vii. Pendulînd între excesele lor dezordonate, ei au dansat pe muchea de cuţit a existenţei. Şi noi îi privim cu invidie.
Pentru un moralist, doctrinele iubitorului de viaţă pot să pară subversiv de periculoase ; şi, în realitate, acel : „Fă ceea ce doreşti" al lui Thelema * ,se adresa numai „oamenilor liberi, bine-crescuţi, învăţaţi, şi care se întovărăşesc cu oameni cinstiţi". Pentru cei-1 Abatele Thelema, personaj din Gargantua de Rabe-lais, a cărui regulă de viaţă era „Fay ce que vouldras", considerînd că persoanele libere şi bine crescute sînt virtuoase prin însăşi firea lor şi se apără de viciu.