consumarea unei trăiri intense. însuşi Pascal le-a reproşat oamenilor faptul că sînt „atît de imprudenţi încît rătăcesc prin vremuri care nu sînt ale lor şi nu se gîndesc niciodată la singurul timp care le aparţine cu adevărat". Dar. ca de obicei, principiile şi fiziologia lui nu i-au îngăduit să practice ceea ce inteligenţa lui percepea teoretic a fi just. El şi-a dat seama că e stupid să nu trăiască în singurul timp care-i aparţinea lui, şi totuşi stăruia să nu se gîndească la nimic altceva decît la apropierea morţii şi la viitorul postum. In mod straniu, părea să creadă
că venerarea morţii, pe care o practica el, însemna adevăratul creştinism. Dar „morţii cu morţii" sînt cuvinte ale întemeietorului religiei creştine. Pe Isus îl iritau (cel puţin în acel moment) oamenii care îşi închipuiau că au ceva mai bun de făcut decît să trăiască.
A trăi prea mult în alt timp sau pentru alt timp decît cel prezent constituie sursa altor crime decît cele generate de prea multă cucernicie. Interesul exagerat faţă de bani, derivă dintr-o preocupare exclusivă şi excesivă pentru viitorul acestei vieţi, tot aşa cum interesul exagerat faţă de moarte şi de mijloacele de izbăvire postumă derivă dintr-o preocupare excesivă pentru viitorul altei vieţi. Astăzi, în occident, cucernicia cultivatoare de moarte este rară ; în schimb milioane de bărbaţi şi femei îşi petrec timpul literalmente ucigîndu-se între ei, de dragul 305
poziţiei lor financiare într-un viitor lumesc, pe care ameninţările de război şi de revoluţii îl facr atît de precar, încît rămîi uluit că oameni în toate minţile îşi pot pierde vremea preocupîndu-se laborios de acest viitor.
Iubitorul de viaţă trăieşte pe cît se poate în prezent — în timpul prezent sau în eternitatea prezentă.
22. DEPRINDERI
„Două sute optzeci de bunuri supreme în Mon-taigne". Pascal foloseşte acest fapt în sprijinul argumentaţiei sale în favoarea unicului, divinului, re-velatului Bun Suprem, oferit tuturor oamenilor de către Biserica Catolică. „Ardem de dorinţa — spune el — de a găsi un cadru fix de referinţă, un fundament definitiv şi constant". Dar ardem în zadar. Eforturile noastre neajutorate duc, la descoperirea , doar a incertitudinii şi a multiplicităţii. De aceea, \zice el, trebuie să acceptăm doctrinele de revelaţie idivină ale Bisericii. Este de fapt un apel către mortificare şi spaimă, exprimat sub forma unei argumentări. Dar argumentarea are cîteva puncte friabile. De la bun început, nu există nici o garanţie că doctrinele Bisericii sînt de natură divină. Şi, în al doilea rînd, oare într-adevăr noi (adică toţi oamenii) „ardem de dorinţa"
de a ne găsi o temelie neclintită în credinţă ? Ceea ce ştiu cu siguranţă este că eu unul nu ard deloc. Şi cînd Pascal spune „Nous avons une idee de la verite invincible ă tout pyr-rhonisme"1, nu pot decît să-i răspund : „Vorbeşte 1 Noi opunem oricărui pyrrhonism o idee despre adevărul invincibil (fr.) 306
în numele dumitale." Realitatea este, desigur, că toate aceste idei şi dorinţe metafizice, presupus înnăscute, nu sînt decît roadele deprinderii. Ca de obicei, Pascal a înţeles aceasta din punct de vedere teoretic, dar a refuzat să tragă concluziile necesare sau ■să acţioneze pe baza teoriei (A mai existat vreodată, oare, o inteligenţă atît de pătrunzătoare asociată cu o voinţă
atît de perversă ?) „Mi-e foarte teamă, scrie el, că natura nu-i decît primul obicei, aşa cum obiceiul e a doua natură." Sau, în altă parte : „Obiceiul este natura noastră. Omul care s-a deprins cu Credinţa crede şi nu se poate împiedica să se teamă de infern... Cine, deci, s-ar putea îndoi că sufletele noastre, fiind deprinse să vadă număr, spaţiu, mişcare, cred în aceste lucruri şi numai în ele ?" „Principiile noastre naturale, ce alta sînt decît principiile din care ne-am făcut o deprindere ?... O deprindere diferită ne-ar da principii naturale diferite ; şi dacă există
principii naturale pe care deprinderea nu le poate anula, există de asemenea şi principii de deprindere antinaturale, care nu pot fi anulate nici de natură nici de un al doilea obicei."
Deprinderile noastre cele mai de neanulat sînt cele de a trăi în termenii spaţiului, timpului şi cauzali-taţii. Dar chiar şi acestea, aşa cum am arătat mai înainte în acest eseu, pot fi serios scuturate. Cea mai mare parte dintre „principiile noastre naturale" datează dintr-o perioadă
mai tîrzie a istoriei spiritului decît aceste principii primare de gîndire. Cînd Pascal spune că
„noi" ardem de dorinţa de a ne găsi o temelie neclintită în credinţă, tot ce vrea să înţeleagă
este că dînsul, împreună cu prietenii şi autorii lui favoriţi, au fost educaţi, din întîmplare, în deprinderea unei fixităţi doctrinale. Dorinţa de fixitate nu este singura nostalgie metafizică pe care o atribuie Pascal umanităţii. Oamenii tînjesc să cu-307
noască „tîlcul" faptelor, să li se comunice „răspunsul la enigma universului". Creştinismul le oferă un astfel de răspuns şi le satisface aceste dorinţe „naturale" : acest fapt a fost considerat de apologeţii creştinismului drept o dovadă a originii sale divine \ şi a adevărului său absolut. Pe noi însă nu ne va surprinde faptul că creştinismul satisface asemenea dorinţe, dacă ne dăm seama că însuşi creştinismul este cel care le-a sădit în spiritul uman şi le-a fixat bine acolo sub forma de deprinderi. „Teologia creştină (citez din Ideea de Progres a lui Bury) a construit o sinteză care a încercat pentru prima oară
să dea un înţeles definit întregului curs al întîmplă-rilor umane, o sinteză ce reprezintă trecutul ca dirijîndu-se către o finalitate, definită şi dezirabilă, din viitor. Odată ce această credinţă a fost general adoptată şi a precumpănit timp de secole, oamenii pot încerca să se dezbare de ea laolaltă cu doctrina Providenţei pe care se sprijină, dar nu pot fi mulţumiţi să se reîntoarcă la concepţiile ce-i satisfăceau pe antici, pentru care, istoria umanităţii, privită în ansamblu, era o poveste fără prea mult înţeles. Ei trebuie să caute o nouă sinteză, care să o înlocuiască." Şi de ce trebuie să caute o nouă sinteză ? Deoarece creştinismul a plantat în mintea lor deprinderea sintezei, şi pentru că nevoia de sinteză pare acum
„naturală". Dar anticii, aşa cum arată Bury, se simţeau foarte fericiţi cu o istorie care, din punctul de vedere al creştinismului sau al filozofului modern, era lipsită de înţeles. Deprinderile lor au fost însă
schimbate şi oamenii au început să aibă nevoie de înţelesuri. O nouă schimbare de deprinderi ar putea aboli cu uşurinţă şi această nevoie. In orice caz, caracterul nevoii resimţite nu afectează natura în-
ţelesului de care simţi nevoie. Nu avem decît să ne observăm pe noi şi pe semenii noştri pentru a des-308
coperi că universul nu are un „înţeles" unic, prestabilit : enigma sa nu este o ghicitoare la care nu poţi da decît un singur răspuns corect. înţelesul e pur şi simplu o noţiune, aşa ca acreala sau frumuseţea.
23. RECAPITULARE A CREZULUI IUBITORULUI DE VIAŢĂ
Filozofia iubitorului de viaţă e cuprinzătoare. In calitatea lui de fiinţă multilaterală şi discontinuă, el poate accepta toate sintezele parţiale şi aparent contradictorii construite de alţi filozofi. El poate fi cînd pozitivist cînd intuiţionist, cînd obsedat de ideea morţii (pentru că apocalipsul morţii este unul dintre incidentele vieţii), cînd un dionisiac copil al naturii ; cînd un pesimist, cînd — printr-o simplă
schimbare a soţului sau a sosului sau chiar a vremii — un exu- y berant convins că Dumnezeu o duce bine în ceruri şi lumea o duce bine pe pămînt. El practică pe rînd toate aceste convingeri pentru că e un conglomerat de numeroase făpturi diverse. Fiecare dintre convingeri este raţionamentul dispoziţiei precumpănitoare a uneia dintre aceste făpturi. Nu se pune problema dacă una dintre aceste filozofii ar fi adevărată sau ,falsă. Starea psihologică numită bucurie nu este mai 'adevărată decît starea psihologică numită melancolie (s-ar putea să fie mai valoroasă în calitate de stimulator al vieţii sociale sau individuale, dar asta e o altă problemă1). Fiecare dintre ele constituie un fapt I primar de experienţă. Şi din moment ce o stare psihologică nu poate fi mai adevărată decît alta, din moment ce toate sînt în mod egal fapte, e clar că raţionamentele uneia dintre stări nu pot fi mai adevărate decît raţionamentele celeilalte. Ceea ce spune