30»
Thomas Hardy despre univers nu-i mai adevărat decît ceea ce spune Meredith ; dacă
majoritatea cititorilor contemporani preferă concepţia despre lume exprimată în Tess d'Urbervilles decît optimismul care formează fundalul din Cariera lui Beauchamp, aceasta se datoreşte faptului că lumea de azi trăieşte într-o epocă foarte deprimantă şi că, în consecinţă, \ suferă de o melancolie mai mult sau mai puţin cro-'nică. Hardy li se pare mai real decît Meredith pen-',tru că filozofia lui „Tess" sau a lui „Jude" se potriveşte mai bine cu raţionamentele dispoziţiei lor precumpănitoare decît filozofia lui Richard Feverel sau Beauchamp 1. Ce se aplică la optimism şi pesimism se aplică în aceeaşi măsură şi la alte curente ale gîndirii filozofice. Pînă şi doctrinele „predestinării, liberului arbitru, precunoaşterii absolutului", I în ciuda formelor lor atît de elaborate, nu sînt, în i esenţă, decît expresii ale unor stări emoţionale sau \ fiziologice. Te simţi liber sau te simţi determinat. '^Ambele simţăminte sînt fapte de experienţă, aşa cum sînt şi faptele denumite „extaz mistic" sau
„raţionalitate". Numai un om a cărui viaţă a fost bogată în experienţe mistice ar fi putut construi o cosmogonie ca aceea a lui Boehme ; iar operele lui Voltaire nu puteau fi scrise decît de cineva a cărui viaţă a fost extrem de săracă în astfel de experienţe. Oamenii cu puternice ciudăţenii de caracter au o concepţie specială asupra lumii, pe care aproape că le-o impune psihologia lor. Singurele ramuri ale filozofiei în legătură cu care se poate vorbi despre adevăr sau fals sînt logica şi teoria cunoaşterii. Pentru că logica şi teoria cunoaşterii se ocupă
cu necesităţile şi limi-
1 Calvarul lui Richard Feverel şi Cariera lui Beauchamp, romane ale lui John Meredith publicate respectiv în 1859 şi 1876.
310
_ţele gîndirii — adică cu acele habitudini mentale "atît de primordiale, încît ar fi imposibil pentru orice făptură omenească să le încalce. Cînd un om comite un paralogism sau pretinde că ar avea o cunoaştere ' mai mult decît umană a naturii lucrurilor, sîntem justificaţi să
spunem că nu are dreptate. De pildă, dacă aş admite că toţi oamenii sînt muritori şi că Socrate e om, dar, cu toate acestea, aş trage concluzia că Socrate e nemuritor. Nu sînt la fel de justificat în această părere ca şi în optimismul sau pesimismul meu ? Răspunsul este : nu. S-ar putea să am o preferinţă personală pentru imortalitatea lui Socrate ; dar, în condiţiile silogistice, preferinţa este atît de'scandalos inoportună, atît de universal condamnată, încît ar fi o nebunie să încerci s-o justifici. Mai mult, aş descoperi că, dacă mi-aş traduce teoriile mele paralogice în practică, aş avea necazuri serioase nu numai cu celelalte fiinţe omeneşti, dar chiar cu lucrurile. Eroul din Amintiri din Casa Mor- ţilor de Dostoievski protestează
împotriva intolerabilei tiranii ca doi şi cu doi să facă patru. El preferă să facă cinci şi stăruie că are dreptul să aibă o preferinţă. Şi, fără îndoială că are acest drept. Dar dacă un tren rapid trece la o distanţă de doi plus doi metri, iar omul vine pînă la o depărtare de patru metri şi jumătate de tren, sub impresia că-l mai despart de distrugere încă cincizeci de centimetri, dreptul lui de a avea o preferinţă nu-l va salva de la o concluzie violentă şi sîngeroasă.
Gîndirea ştiinţifică este adevărată sau falsă pentru că ştiinţa se ocupă cu impresii ale simţurilor care sînt, dacă nu identice pentru toate fiinţele omeneşti, cel puţin destul de asemănătoare pentru a face posibil un fel de consens universal. Diferenţa dintre o teorie ştiinţifică şi o concepţie metafizică constă în faptul că prima este un raţionament bazat pe ex-31»
perienţe psihologice mai .nult sau mai puţin uniforme pentru toţi oamenii şi pentru acelaşi' om în momente diferite, în timp ce cea de a doua este un raţionament bazat pe experienţe diverse, ocazionale j, şi contradictorii. Un om poate fi un pesimist determinist înainte de masă şi un optimist adept al libe- > rului arbitru după ce a luat prînzul; dar atît îna-\ .' inte cît şi după prînz el va observa că cerul este al-, bastru, că pietrele sînt tari, că soarele răspîndeşte \ lumină şi căldură. Asta-i pricina pentru care există \multe filozofii şi numai o singură ştiinţă. vDar chiar şi ştiinţa cere ca adepţii ei să
gîndească, în funcţie de circumsanţe, în moduri foarte diferite. Modul de gîndire care dă rezultate valabile cînd e aplicat la obiecte ce depăşesc o anumită dimensiune (cu alte cuvinte la un număr mare de obiecte ; deoarece tot ce e îndeajuns de mare încît să poată fi perceptibil simţurilor noastre este alcătuit, pa-re-se, dintr-un număr enorm de componente infinitezimale), se dovedeşte inaplicabil la obiecte izolate, de dimensiuni atomice sau subatomice. In legătură cu marile aglomerări de atomi putem gîndi în termenii „judecăţii normale organizate". Dar cînd avem de-a face cu atomi individuali şi cu componenţii lor mai mici, judecata normală dă rezultate care nu se potrivesc întocmai cu faptele observate. (Fireşte că nimeni nu a văzut în realitate un atom sau un electron ; dar natura comportării lor poate fi indusă, cu mai multă sau mai puţină probabilitate, din fenomenele macroscopice care însoţesc activitatea lor invizibilă). în lumea subatomică toate necesităţile noastre de gîndire devin, practic, nu numai inutile dar chiar derutante. O descriere a acestui univers sună ca o pagină din Lewis Carrol sau Edward Lear 1.
Ţinînd deci seama că pînă şi impresiile simţurilor nu numai că pot fi dar trebuie să fie judecate în moduri diferite şi ireconciliabile, în funcţie de categoria obiectelor cu care se presupune că ar avea relaţie, nu trebuie să ne lăsăm tulburaţi sau surprinşi de contradicţiile pe care le găsim în judecarea unor experienţe psihologice mai puţin uniforme. Astfel, extrem de numeroasele teoretizări ale experienţelor estetice sau mistice nu numai că se contrazic una pe cealaltă, dar se întîlnesc în contrazice-rea comună a acelor teoretizări ale experienţelor simţurilor cunoscute sub numele de teorii ştiinţifice.
Faptul i-a tulburat foarte mult pe bunicii noştri care, din această pricină, îşi pierdeau credinţa, îşi sacrificau raţiunea, luau atitudini de disperare stoică şi, în general, practicau cele mai extraordinare acrobaţii spirituale. Ştiinţa este „adevărată" argumentau ei ; aşadar, arta şi religia, şi de aci frumosul şi onoarea, iubirea şi idealurile trebuie să fie „false". „Realitatea" a fost dovedită de ştiinţă ca fiind o chestiune de spaţiu, timp, mase, număr şi cauză ; aşadar tot ceea ce face ca viaţa să fie demnă de a fi trăită nu-i decît o „iluzie". Alteori porneau de la celălalt capăt. Arta, religia, frumosul, iubirea fac viaţa demnă să fie trăită ; aşadar ştiinţa, care desconsideră existenţa unor atari lucruri, trebuie să fie falsă.