Nu e însă necesar să privim lucrurile atît de tragic. Noi ne-am dat seama că ştiinţa nu ia în consideraţie lucrurile care fac viaţa demnă a fi trăită
1 Şdward Lear (1812—1888), poet englez, inventatorul li-merick-ului — poezioară umoristică absurdă
— şi autor al Cărţii cu nonsensuri.
312
313
din simpla raţiune că frumosul, iubirea, şi aşa mai departe nu sînt cantităţi măsurabile, ori ştiinţa nu se ocupă decît de ceea ce poate fi măsurat. Un fapt psihologic este la fel de bun ca şi altul. Percepem frumosul la fel de nemijlocit cum percepem duritatea ; a afirma că una dintre senzaţii e iluzorie şi că cealaltă corespunde realităţii ar fi o presupunere absolut gratuită.
Răspunsurile la enigma universului îmbracă adeseori o formă logică şi sînt exprimate într-un fel care ridică chestiuni de epistemologie şi presupun acceptarea sau respingerea unor anumite teorii ştiinţifice. In realitate, însă, ele sînt simple teoretizări ale unor stări psihologice diverse şi în aceeaşi măsură de valabile, şi deci nu sînt nici adevărate nici false. (In treacăt fie spus, stări psihologice similare nu sînt în mod necesar sau invariabil teoretizate în acelaşi fel.
Experienţele mistice care, în Europa, sînt interpretate în termenii unui Dumnezeu personal, sînt explicate de budişti în termenii unei ordini superioare a lucrurilor, de esenţă totalmente nedivină. Care dintre teoretizări este mai adevărată ? Singur Dumnezeu sau ne-Dumnezeu
■—■ după cum stă cazul — poate să ştie). Iubitorul de viaţă care adoptă pe rînd toate soluţiile la enigma cosmică nu comite nici o crimă împotriva logicii sau a adevărului. El nu face decît să admită faptul evident că e o fiinţă umană — adică o serie de stări psihologice distincte, o colonie de personalităţi diverse. Fiecare dintre stări cere teoretizarea ei potrivită ; sau, cu alte cuvinte, fiecare personalitate are filozofia ei de viaţă. Consecvenţa filozofică îşi are oarecare justificare atîta timp cît ne putem imagina că esenţa concepţiei noastre despre lume (în contradicţie cu gătelile logice în care a fost înveşmîntată şi cu problemele de epistemologie şi de ştiinţă le-314
■1
"gate de ea) este unica adevărată. Dar dacă recu-
;inoaştem, aşa cum cred că trebuie să facem, că con-,'cepţia noastră despre lume nu poate fi mai adevă-jjrată decît o alta, şi că fiecare dintre concepţii este iexpresia în termeni intelectuali a unui fapt de ex-: perienţă dat şi incontestabil, atunci consecvenţa îşi 'pierde orice merit filozofic. N-are nici un sens să .ignori, de dragul de a fi pesimist consecvent, toate î prilejurile cînd ai gîndit că viaţa e frumoasă ; n-are ■ nici un rost să negi, de dragul de a fi un pozitivist
.consecvent, că trupul tău e închiriat uneori de o •{ .persoană cu tendinţe mistice.
Pesimismul nu e mai : adevărat decît optimismul şi viceversa. Din punct de vedere filozofic, nu există nici o raţiune pentru Jcare un om să nege gîndurile celorlalte euri poten-Iţiale ale sale. Fiecare eu există pe rînd ; fiecare eu are sentimentele lui în legătură cu universul, fiecare îşi are gusturile sale cosmice — sau, cu alte cuvinte, fiecare eu populează propriul său univers. Care este \Raportul dintre aceste diverse universuri particulare şi universul în sine, dacă există aşa ceva, e cu • jieputinţă de spus. Am putea crede, dacă vrem, că tfiecare dintre ele reprezintă un aspect al întregului. „In locuinţa tatălui meu sînt multe cămări" 1. Na-, tura a dăruit fiecărui individ cheile unui număr din aceste cămări metafizice. Iubitorul de viaţă
propune ca omul să facă uz de toate cheile, iar nu să le arunce, păstrînd doar una. El admite faptul diversităţii vitale şi profită cît poate de el. Din acest punct de vedere se deosebeşte de gînditorii obişnuiţi, care se împotrivesc să recunoască diversitatea ■sau, dacă o recunosc, o deplîng. Aceştia găsesc că i diversitatea e şocantă şi caută s-o corecteze cu orice ■chip. Şi chiar dacă s-ar ajunge la o recunoaştere
Evanghelia după Sf. Ioan.
315
universală a faptului că o concepţie unică despre lume nu poate fi adevărată, aceşti oameni ar continua totuşi să susţină cu tărie concepţia lor, ex-cluzîndu-le pe toate celelalte. Ar continua să venereze consecvenţa, dacă nu pe temeiuri filozofice, măcar pe temeiuri morale. Sau, ca să fim mai clari, ar practica şi ar cere consecvenţă din teama de inconsecvenţă, din teama de a se simţi primejdios de liberi, din teama de viaţă. Pentru că moralitatea creştină este produsul teroarei, lanţurile şi cămăşile ei de forţă sînt confecţionate de cei care nu îndrăznesc să aibă încredere în alţii, pentru că nu au curajul să se avînte în libertate. Printre aceste sărmane creaturi speriate, consecvenţa în gîndire şi în comportament este preţuită în rîndul celor mai înalte virtuţi. Pentru a putea duce la împlinire această
consecvenţă, ei resping ca neadevărate, sau ca imorale, sau ca antisociale (n-are importanţă termenul; orice băţ e bun ca să loveşti un cîine), toate ideile care nu se armonizează cu sistemul anume pe care l-au ales ei să-l apere ; fac tot ce pot ca să reprime orice impuls sau dorinţă care nu poate fi ajustată după
schema lor de comportament moral. Şi cu ce \ jalnice rezultate !
24. PASCAL, APOLOGETUL MORŢII
Gînditorul consecvent, omul de o moralitate consecventă este sau o mumie ambulantă sau, dacă nu a izbutit să-şi înăbuşe întreaga vitalitate, un mono-maniac fanatic. (Admiratorii consecvenţei numesc aceste mumii „oameni senini" sau ,stoici", iar pe monomaniaci „uniformi" ca şi cum uniformitatea ar
;
fi o virtute la o fiinţă pe care mărinimoasa natură a înzestrat-o cu un spirit multiform. Uniformitatea 316
de gîndire e bună pentru vaci sau pentru babuini ; dar la un animal care pretinde că face parte din aceeaşi specie ca şi Shakespeare e pur şi simplu dezgustătoare).
în ciuda eforturilor sale eroice, Pascal n-a izbutit niciodată să suprime total viaţa care pulsa în el. Nu stătea în puterea lui să se autotransforme într-un ' automat cucernic. Vitalitatea continua să ţîşnească
din el, dar printr-un singur canal. A devenit un monomaniac, un om cu un scop unic — acela de a impune moartea spirituală creştină lui şi semenilor săi. „Ce religie, întreabă el, ne va învăţa să ne tă-
măduim de mîndrie şi de pofte ?" Cu alte cuvinte, ce religie ne va învăţa să ne tămăduim de viaţă ?
Pentru că poftele, sau dorinţele, sînt instrumente ale vieţii, iar „mîndria păunului e gloria lui Dumnezeu" 1 — fireşte, nu a Dumnezeului lui Pascal, ci a Dumnezeului vieţii. Creştinismul, conchide el. e singura religie care-i va tămădui pe oameni de viaţă. De aceea, toţi oamenii trebuie să devină
creştini. Pascal şi-a cheltuit toate forţele sale extraordinare încercînd, pe calea convingerii, a argumentării, să-şi convertească toţi semenii la o consecventă adorare a morţii. A deschis campania cu Scrisori provinciale. Şi ce desăvîrşită strategie ! Cazuiştii sînt puşi pe fugă şi masacraţi. Fermecaţi de această admirabilă proză, ne surprindem încă şi acum gîn-dind că înfrîngerea lor a fost meritată, că
Pascal a avut dreptate. Dar dacă ne astupăm urechile la cîntecul sirenei şi nu lăm în consideraţie decît conţinutul celor ce spune, ne dăm seama că dreptatea e toată de partea iezuiţilor şi că Pascal şi-a folosit prodigiosul talent pentru a face ca mai răul să apară