\
1 Citat din Căsătoria Cerului şi a Iadului de Williara Blake.
317
drept cauza cea dreaptă. Cazuiştii au fost adeseori proşti şi pedanţi. Dar concepţia lor despre moralitate a fost, din punctul de vedere al iubitorului de viaţă, perfect sănătoasă. Recunoscînd diversitatea fiinţelor umane şi infinita varietate a circumstanţelor, ei au remarcat că fiecare caz trebuie judecat aparte. Viaţa trebuie să fie priponită, dar cu o funie elastică ; poate fi lăsată să zburde un pic. Lui Pascal, acest liberalism i s-a părut îngrozitor. Cu viaţa nu ai voie să faci nici un fel de compromis ; asemenea lucru odios trebuie suprimat fără cruţare. Omul trebuie să fie încătuşat în principii rigide, întemniţat în imperative categorice, paralizat de spaima infernului şi de necontenita contemplare a morţii, îngropat sub maldăre de oprelişti. Şi Pascal spunea toate acestea într-o frazeologie atît de inspirată şi cu o cadenţă atît de splendidă, încît oamenii au continuat să-şi imagineze, de atunci şi pînă în ziua de azi, că susţinea o cauză nobilă, cînd el de fapt nu făcea decît să lupte în slujba puterilor întunericului.
După Scrisori au apărut celebrele Pensees — materiale fragmentare a ceea ce intenţiona să fie o operă
colosală de apologie a creştinismului. Lupta împotriva vieţii continuă implacabil. „Admiraţia viciază
totul încă din copilărie. «Vai, cît e de deştept ! Vai, ce cuminte e !» Copiii de la şcoala Port Royal, care nu sînt minaţi înainte cu aceşti pinteni ai invidiei şi gloriei, învaţă să fie indiferenţi." Pascal trebuie să
fi fost încîntat. Un sistem de educaţie care-i făcea pe copii să cadă în „nonchalance" trebuie să fi fost în ochii lui aproape ideal. Şi dacă copiii s-ar fi uscat încetul cu încetul, pînă ar fi ajuns mumii, ar fi fost absolut perfect. Omul trebuie tratat cu aceleaşi influenţe ucigătoare ca şi copilul. în primul rînd trebuie să i se demonstreze că trăieşte într-o
318
1 Btare de mizerie disperată. E o misiune pe care f Pascal a preluat-o cu cea mai mare satisfacţie.
Toate observaţiile sale cu privire la acea „misere de ; l'homme" sînt magnifice. Dar ce e această mizerie ? : Dacă cercetăm argumentele lui Pascal constatăm că ; jmizeria omului constă în faptul că el nu e altceva ; decît un om. In faptul că nu e liniar, consecvent, j lipsit de dorinţe, atotştiutor şi mort ci, dimpotrivă, : viu şi plin de pofte, nesigur, inconsecvent, multiplu. Dar e o copilărie să
condamni un lucru pentru că ' nu e altceva. Oile nu sînt oameni ; dar asta nu-i o f justificare ca să
vorbeşti despre „la misere du mou- j ton." Să lăsăm oile să profite cît pot de oimea lor şi oamenii de umanitatea lor. Pascal însă nu vrea să-i lase să scoată ce
;
-i mai bun din viaţa umană ; el vrea să
scoată ce-i mai rău şi apoi s-o arunce. După ce-i deprimă pe oameni cu remarcile despre mizerie, îi aduce într-un contact paralizant cu moartea şi infinitul ; le demonstrează nimicnicia oricărui gînd, oricărei acţiuni sau oricărei dorinţe, în faţa imensităţilor de întuneric. Pentru a-şi fixa argumentele, îl invocă pe Dumnezeul jansenist, revelaţia creştină. Dacă adevărata natură a omului este consecvenţa şi lipsa de dorinţe, atunci (acesta e argumentul lui Pascal) venerarea jansenistă a morţii este o necesitate psihologică ; venerarea morţii a fost dată ca obligatorie de Dumnezeul Morţii în persoană, a fost decretată pe calea unei revelaţii pe care Pascal îşi propune să o demonstreze ca pe un neîndoielnic adevăr istoric.
25. UNIVERSUL LUI PASCAL
Spectacolul unei atari malignităţi, a unei asemenea întinderi de ură este profund respingător. Ura
• 319
generează ură şi e greu să nu-l deteşti pe Pascal pentru veninoasa lui detestare a tot ce-i frumos şi nobil în existenţa umană. Oricum însă, e o detestare ce trebuie temperată prin milă.
Dacă omul a păcătui împotriva Duhului Sfînt — şi, cu siguranţă, puţini sînt oamenii care să fi păcătuit în măsura în care a făcut-o Pascal, pentru că puţini au fost înzestraţi cu darurile lui extraordinare — aceasta s-a întîmplat fără voia lui.
Dorinţele sale, ca să repetăm cuvintele lui Blake, au fost destul de slabe pentru a se lăsa înfrînate. Neputincios, bolnav, Pascal era speriat de viaţă, avea oroare ide libertate.
Familiarizat doar cu stările mistice asociate cu boala şi privaţiunea, acest ascet nu a trăit niciodată celelalte stări, cu nimic mai puţin semnificative, care însoţesc împlinirea dorinţei.
Căci, dacă admitem semnificaţia extazului mistic, trebuie să admitem şi semnificaţia trăirilor cu nimic mai puţin miraculoase, asociate cu iubirea în toate formele ei, cu percepţia frumosului senzual, cu îmbătarea, cu mişcarea ritmică, cu furia, cu lupta şi triumful, cu toate manifestările pozitive ale vieţii simţurilor. In cea de a doua parte a acestui eseu am enunţat condiţiile psihologice ale ascetismului. Practicile ascetice produc o condiţie de anormalitate care-i îngăduie ascetului să se detaşeze de lumea obişnuită, pătrunzînd într-un alt univers care i se pare mai semnificativ şi mai important. Mînia, senzaţia inspirată de frumosul senzual, plăcerea dorinţei amoroase, sînt stări anormale, întocmai cum este şi starea de extaz mistic ; aceste stări permit omului furios, estetului, îndrăgostitului, să devină, vremelnic, locuitori ai unor universuri nonpodsnapiene, care se afirmă nemijlocit a fi (aşa cum se afirmă şi universul misticului) de o deosebită valoare şi
320
semnificaţie. Pascal nu cunoştea decît un singur univers anormal — cel pe care-l ocupă, pentru perioade foarte scurte, misticul extatic. Despre toate celelalte universuri nu avea cunoştinţă ; trupul său ,bolnav îi interzicea accesul la ele. Osîndim cu mare /uşurinţă ceea ce nu cunoaştem, şi cu mare plăcere | ceea ce, asemenea vulpii care spune că strugurii, \sînt acri, nu ne este accesibil.
Pascal asocia unui trup bolnav un intelect analitic excepţional de puternic. Fiind prea ager pentru a se lăsa înşelat de iluziile grosolane ale raţionalismu- \ lui, şi prea subtil pentru a-şi imagina că o abstrac-\ţiune făcută-n casă ar putea constitui o realitate, el \ îşi bătea joc de filozofii academici. îşi dădea seama că baza raţiunii este iraţională; primele principii pornesc
„din inimă", nu din intelect. Descoperirea ar fi fost de maximă importanţă, dacă Pascal ar fi făcut-o cu organul potrivit. Dar în loc să descopere inima cu inima, el a descoperit-o cu capul.
A respins abstracţiunile la modul abstract, şi a descoperit iraţionalul pe calea raţiunii.
Healismul său a fost pur teoretic ; nu l-a trăit niciodată. Inteligenţa sa nu-i îngăduia să
găsească satisfacţie în numenele şi abstracţiunile filozofiei raţionaliste. Cu toate acestea, jinduia după numene fixe şi abstracţiuni imuabile. A izbutit să-şi satisfacă aceste dorinţe de filozof invalid şi, totodată, să-şi salveze conştiinţa intelectuală alegîndu-şi o abstracţiune iraţională căreia i s-a dedicat : Dumnezeul creştinătăţii. Naufragiat pe această statică Stîncă a Veacurilor, s-a simţit în siguranţă — apărat de fluxul tumultuos al aparenţelor, apărat de diversitate, apărat de responsabilităţile libertăţii, apărat de viaţă. Dacă şi-ar fi putut îngădui să
aibă o inimă cu care să înţeleagă inima, dacă ar fi avut un trup cu care să înţeleagă