The Negotiator. Negociatorul

— Quinn, pe toţi dumnezeii. Quinn. A trecut multă vreme de la Assen.

— Paisprezece ani, recunoscu Quinn în timp ce dădeau mâna şi o prezenta pe Sam.

Nu menţionă nimic despre statutul ei FBI. N‑avea nici o jurisdicţie în Ţările de Jos şi se aflau acolo neoficial. Papa De Groot comandă cafele era cu puţin după micul dejun şi îi întrebă ce vânt îi aducea prin oraş.

— Caut un om, îi spuse Quinn. Cred că s‑ar putea să locuiască în Olanda.

— Vreun prieten vechi pesemne? Cineva din vremurile vechi?

— Nu, nu l‑am întâlnit niciodată.

Zâmbetul din ochii jucăuşi ai lui De Groot nu dispăru dar începu să‑şi mestece cafeaua mai încet.

— Am auzit că te‑ai retras de la Lloyd's, zise el.

— Adevărat, îi răspunse Quinn. Eu şi prietena mea încercăm doar să facem un serviciu unor prieteni.

— Urmăriţi persoane dispărute? se interesă De Groot. Un domeniu nou pentru tine. Foarte bine, cum îl cheamă şi unde locuieşte?

De Groot îi datora un serviciu. În mai 1977, un grup de fanatici sud‑molucani care căutau să‑şi restabilească patria în fosta colonie olandeză, Indonezia, încercase să‑şi facă publicitate cauzei lor punând stăpânire pe un tren şi o şcoală din Assen aflată în apropierea Groningenului. Erau 54 de pasageri în tren şi o sută de copii în şcoală. Aşa ceva era o noutate pentru Olanda; n‑aveau echipe calificate pentru recuperarea ostatecilor pe vremea aceea.

Quinn era în primul an de la firma specializată în astfel de lucruri a lui Lloyd's. Fusese trimis în calitate de consilier împreună cu doi sergenţi suavi la vorbă de la SSS britanic, contribuţia oficială a Londrei. Assenul aflându‑se în Provincia Dente alăturată, De Groot era comandantul poliţiştilor locali; cei de la SSS făceau legătura cu armata olandeză.

De Groot îl ascultase pe americanul cel slăbănog care se părea că îi înţelege pe oamenii violenţei aflaţi în tren şi în şcoală. Acesta le descrise ce s‑ar fi putut probabil întâmpla dacă trupele ar fi intrat în acţiune şi teroriştii ar fi deschis focul. De Groot le comandase oamenilor săi să acţioneze aşa cum propusese americanul şi doi dintre ei rămăseseră în viaţă datorită acestuia. Până la urmă au fost atacate şi trenul, şi şcoala; şase terorişti, precum şi doi pasageri fuseseră ucişi în schimbul de focuri. Dintre poliţişti şi soldaţi nici unul.

— Îl cheamă Pretorius, Janni Pretorius, spuse Quinn.

De Groot îşi strânse buzele.

— Un nume destul de obişnuit, Pretorius, observă el. Ştii în ce oraş sau ce sat locuieşte?

— Nu, dar nu e olandez. E sud‑african la origine şi bănuiesc că nu s‑a naturalizat niciodată.

— Atunci avem o problemă. Noi nu deţinem lista centralizată a tuturor străinilor care locuiesc în Olanda, spuse De Groot. Drepturile omului, înţelegi?

— E un fost mercenar din Congo. Mă gândeam că o astfel de biografie, plus faptul că provine dintr‑o ţară pe care Olanda nu prea o aprobă, i‑ar da dreptul la un cartonaş prin vreun index pe undeva.

De Groot clătină din cap.

— Nu neapărat. Dacă se află aici ilegal, atunci nu‑i pe listă, pentru că altfel ar fi expulzat pentru intrare nepermisă. Dacă stă legal, trebuie să fi fost înregistrat la intrare dar după aceea, dacă n‑a comis nici o încălcare a legilor olandeze, are dreptul să se mişte liber şi fără nici un control. Face parte din drepturile omului în vigoare la noi.

Quinn făcu semn că a înţeles. Ştia că Olanda era obsedată de drepturile omului. Chiar dacă era benignă din punct de vedere a cetăţeanului paşnic, această obsesie făcea ca viaţa să fie o adevărată grădină de trandafiri pentru criminali şi infractori. Tocmai de aceea vechiul şi încântătorul oraş Amsterdam devenise capitala europeană a traficanţilor de droguri, teroriştilor şi producătorilor de filme pornografice cu copii.

— Cum ar putea un om ca el să primească permisul de intrare şi rezidenţă în Olanda? întrebă Quinn.

— Păi, dacă s‑a căsătorit cu o daneză, poate să le obţină foarte uşor. Asta i‑ar da dreptul şi la naturalizare. Şi apoi ar putea să dispară.

— Asigurările sociale, fiscul, imigrarea?

— Nu ţi‑ar spune nimic, îi răspunse De Groot. Omul are tot dreptul la viaţa lui privată. Şi mie ca să‑mi spună, ar trebui să prezint dosarul unui proces penal ca să‑mi justific întrebările. Crede‑mă, n‑am cum să fac aşa ceva.

— Nu poţi să mă ajuţi nicicum? întrebă Quinn.

De Groot rămase cu privirea pierdută pe fereastră.

— Am un nepot la BVD, spuse el. Va trebui să fie neoficial... Omul tău s‑ar putea să fie pe lista lor.

— Te rog să‑l întrebi, insistă Quinn. Ţi‑aş fi foarte recunoscător.

În vreme ce Quinn şi Sam se plimbau pe Oosterstraat în căutarea unui local în care să‑şi ia masa de prânz, De Groot îi telefonă nepotului de la Haga. Tînărul Koos De Groot era ofiţer inferior la Binnenlandse Veiligheids Dienst, micul serviciu de securitate internă al Olandei. Cu toate că ţinea foarte mult la unchiul uriaş care îi strecura bancnote de zece florini pe vremea când era mic, fu nevoie de foarte multă muncă de lămurire. Să intre în computerul BVD nu era un lucru pe care un copoi de la Publica din Groningen să‑l ceară în fiecare zi a săptămânii.

Papa De‑Groot îi telefonă lui Quinn a doua zi dimineaţa şi după un ceas se întâlneau la sediul poliţiei.

— E o figură Pretorius ăsta al tău, îl anunţă De Groot studiindu‑şi notiţele. Se pare că i‑a interesat destul de mult pe cei de la BVD când a sosit în urmă cu zece ani şi i‑au făcut un dosar, aşa, pentru orice eventualitate. Unele amănunte provin chiar de la el cele măgulitoare. Altele din tăieturi de ziar. Jan Pieter Pretorius, născut la Bloemfontein, în 1942 asta‑l face acum de 49 de ani. Îşi dă ca profesiune zugrav de firme.

Quinn dădu din cap. Ford Tranzitul fusese vopsit de cineva, care pusese inscripţia PRODUSE DE LIVADĂ BARLOW pe laturi şi pictase lăzile cu mere din ferestrele din spate. Bănuia că Pretorius era cel cu bomba ce făcuse să ardă Tranzitul în şopron. Ştia că n‑avea cum să fie Zack. În depozitul Babbidge mirosise marţipanul şi îşi închipuise că era Semtex. Semtexul n‑are miros.

— S‑a întors în Africa de Sud în 1968 după ce a plecat din Ruanda, apoi a lucrat ca paznic de securitate la o mină de diamante De Beers în Sierra Leone.

Da, cel care putea să deosebească diamantele veritabile de imitaţii şi avea cunoştinţă de zirconiul cubic.

— A ajuns până la Paris acum doisprezece ani, a cunoscut o olandeză care lucra la o familie de francezi, s‑a însurat cu ea. Asta i‑a permis accesul în Olanda. Socrul l‑a instalat ca barman se pare că tata‑socru are două baruri. Cuplul a divorţat acum cinci ani, dar Pretorius a avut destui bani puşi deoparte ca să‑şi cumpere barul lui. Îl conduce şi locuieşte chiar deasupra lui.

— Unde? întrebă Quinn.

— Într‑un oraş cu numele de Den Bosch. Îl cunoşti?

Quinn scutură negativ din cap.

— Şi barul?

— De Goulden Leeuw Leul de aur, spuse De Groot.

Quinn şi Sam îl copleşiră cu mulţumiri şi plecară. După ce ieşiseră, De Groot se duse la fereastră şi îi urmări cum traversau Rade Markt ca să se întoarcă la hotel. Îi plăcea Quinn dar îl îngrijora cercetarea acestuia. Poate că totul era legal, n‑avea de ce să‑şi facă griji. Dar nu voia ca în vânătoarea lui de oameni Quinn să vină tocmai în oraşul lui ca să‑l înfrunte pe un mercenar sud‑african... Oftă şi se întinse după telefon.

— L‑ai găsit? întrebă Quinn în timp ce se îndreptau spre sud, plecând din Groningen. Sam studia harta drumurilor.

— Da. Foarte aproape de graniţa de sud cu Belgia. Veniţi cu Quinn să faceţi turul Ţărilor de Jos, spuse ea.