Ofiţerii de la vize se schimbau la amiază, aşa că numai unul dintre cei cinci a ajuns sub ochii ofiţerului Pavlic, agent secret al KGB‑ului sovietic. La două ore după ieşirea din tură, un raport al său de rutină ajungea pe biroul rezidentului sovietic de la sediul ambasadei din centrul Belgradului.
Pavel Kerkorian nu prea se simţea în apele sale; cu o zi în urmă stătuse până noaptea târziu nu chiar în interes de serviciu, dar avea o nevastă grasă şi cicălitoare, iar fetişcanele astea bosniene cu părul bălai i se păreau pur şi simplu irezistibile Ż, iar acum mâncase prea mult la prânz, de data aceasta exclusiv în interes de serviciu, împreună cu un membru foarte beţivan al CC‑ului iugoslav, pe care spera să‑l recruteze. Americanii veneau cu ghiotura în Iugoslavia îi era imposibil să‑i verifice pe toţi. Dar ceva în legătură cu numele îi atrăsese atenţia. Nu numele de familie acesta era destul de obişnuit dar unde mai văzuse el oare prenumele de Cyrus?
După o oră avea să dea peste el chiar în biroul său; într‑un număr mai vechi al revistei Forbes care cuprindea un articol despre Cyrus V. Miller. De multe ori, tocmai din astfel de capricii ale hazardului sunt croite destinele. N‑avea nici o noimă, iar părosului maior KGB îi plăcea ca toate lucrurile să aibă un sens. De ce să vină un om de aproape optzeci de ani, cunoscut ca un duşman înverşunat al comunismului, ca să vâneze mistreţii din Iugoslavia, şi încă la bordul unui avion de linie, când era destul de bogat ca să‑şi poată permite să vâneze tot ce‑i dorea inima în America de Nord şi să se deplaseze oriunde în lume chiar cu supersonicul dumnealui personal? Îi chemă pe doi dintre subalternii săi, nişte tineri proaspăt sosiţi de la Moscova, nădăjduind că aceştia nu aveau să încurce prea tare lucurile. (După cum avea să constate ulterior faţă de omologul lui de la CIA, cu ocazia unui cocteil, este imposibil să mai primeşti un ajutor cumsecade în zilele noastre. Cel de la CIA avea să subscrie întru totul la această observaţie.)
Tinerii agenţi ai lui Kerkorian vorbeau sârbo‑croata, dar acesta îi povăţui totuşi să se bizuie pe şoferul iugoslav care cunoştea toate drumurile. În aceeaşi seară, agenţii îi telefonau ca să‑i dea raportul de la o cabină telefonică din hotelul Petrovaradin, făcându‑l pe maior să i se urce sângele la cap pentru că era la mintea cocoşului că de acolo convorbirile erau cu siguranţă interceptate de iugolavi. Le ordonă imediat să‑i dea telefon din altă parte.
Tocmai era pe punctul de a pleca acasă când îl sunară din nou, de data aceasta de la un han prăpădit de lângă Novisad. Nu era vorba doar de un american, îi raportară ei, ci de cinci. Era cât se poate de probabil ca să se fi cunoscut la hotel, dar aveau aerul că se ştiu foarte bine. După ce mai mulţi bani îşi schimbaseră proprietarii la recepţia hotelului, se aflau acum în posesia fotocopiilor după primele trei pagini din paşapoartele americanilor. Cei cinci urmau să fie duşi, în dimineaţa zilei următoare, cu un microbuz la o cabană de vânătoare.
— Şi acum, adăugară detectivii, noi ce să facem?
— Să rămâneţi unde sunteţi, le porunci Kerkorian. Da, toată noaptea. Vreau să ştiu unde se duc şi cu cine se întâlnesc.
Aşa le trebuie, îşi spuse Kerkorian în sinea lui, în timp ce se îndrepta spre casă. Prea le pică totul mură‑n gură tinerilor ăştia din ziua de azi. Probabil că n‑avea să iasă nimic din asta, dar o să‑i facă să capete oleacă de experienţă.
A doua zi la amiază, cei doi reveneau obosiţi, neraşi, dar triumfători. Ceea ce aveau de povestit îl lăsă pe Kerkorian cu gura căscată. La ora stabilită sosise un microbuz care îi îmbarcase pe cei cinci americani. Ghidul era îmbrăcat în haine civile dar avea un aer milităros evident şi încă rusesc. În loc să se îndrepte spre cabana de vânătoare, cum fusese vorba, microbuzul îi adusese pe cei cinci americani înapoi la Belgrad, de unde se îndreptaseră glonţ spre baza aeriană de la Batajnica.
Kerkorian cunoştea Batajnica; era o mare bază aeriană a iugoslavilor, la douăzeci de kilometri nord‑vest de Belgrad, care n‑avea cum să fie în programul turiştilor americani. Printre altele, găzduia un flux conţinu de transporturi militare sovietice destinate alimentării enormului grup de consilieri militari sovietici din Iugoslavia. Ceea ce însemna că în cadrul bazei exista un grup de tehnicieni sovietici, iar unul dintre ei era omul lui, responsabil cu controlul transporturilor. După numai zece ore, Kerkorian trimitea un raport „blitz" la Yazenovo, sediul Prim Directoratului Superior al KGB, compartimentul de spionaj extern. Raportul ajunse direct pe biroul Directorului Adjunct al PDS, generalul Vadim Kirpicenko. Acesta, după ce tăcu o serie de investigaţii în interiorul URSS, transmise un raport mai amănunţit şefului său, generalul Kriucikov.
Kerkorian anunţa că, direct de la microbuz, cei cinci fuseseră escortaţi şi îmbarcaţi într‑un avion de transport Antonov 42 care tocmai sosise cu un transport de la Odesa şi decolase imediat în aceeaşi direcţie. Mai târziu, rezidentul din Belgrad avea să mai trimită un raport prin care anunţa că americanii se întorseseră, după douăzeci şi patru de ore, pe aceeaşi cale, mai petrecuseră o noapte la hotelul Petrovaradin şi apoi părăsiseră definitiv Iugoslavia fără să vâneze nici un mistreţ. Kerkorian primi laude pentru vigilenţa de care dăduse dovadă.
AUGUST
Căldura învăluia Costa del Sol ca o mantie. Jos pe plajă, cei un milion de turişti se răsuceau pe toate părţile ca fripturile pe grătar, stropindu‑se şi ungându‑se neîncetat cu ulei, încercând plini de bărbăţie să prindă o culoare cât mai apropiată de cea a mahonului în cele două preţioase săptămâni pe care le aveau la dispoziţie; cel mai adesea însă nu sfârşeau decât prin a ajunge roşii ca nişte raci. Bolta era de un albastru atât de străveziu, încât părea aproape albă: până şi obişnuita briză dinspre larg de‑abia dacă mai adia, slabă ca o boare.
Înspre apus, marele molar al Stâncii Gibraltarului se proiecta în pâcla încinsă care se întindea scânteietoare pe toată lungimea de 15 mile a acesteia; albiile mai deschise la culoare ale sistemului de captare a apei de ploaie, construit de inginerii regali pentru a alimenta cisternele subterane, ieşeau în evidenţă ca nişte cicatrici pe coasta stâncii.
Pe colinele de dincolo de plaja Casares, aerul era cu o idee mai răcoros, dar nu cu cine ştie cât; uşurarea se simţea doar în zori şi înainte de asfinţit, astfel încât lucrătorii viilor de la Alcantara del Rio se sculau cu noaptea‑n cap, la patru dimineaţa, pentru a putea lăsa deja în urmă şase ceasuri de trudă înainte ca soarele să îi alunge la umbră. După prânz îşi făceau tradiţionala siestă spaniolă, dormitând în spatele zidurilor groase şi răcoroase, spoite cu var, iar la cinci se mai duceau încă trei ceasuri la muncă, până pe la opt, când dispărea lumina.