În timp ce stropeau cu apă resturile care mai mocneau încă sub lemnul ars, pompierii observară rămăşiţele unei furgonete. Era ora 8.41. Fermierul nega violent că ar fi avut vreun vehicul în şopron. Temându‑se să nu fi fost cumva oameni în ea ţigani zlătari sau cortari pompierii scoaseră furgoneta de sub ruine dar constatară, atunci când izbutiră să se apropie, că nu exista nici urmă de cadavre în ea. Erau însă, fără putinţă de tăgadă, rămăşiţele unui Ford Tranzit.
Întors la sediul pompierilor, un tânăr ofiţer isteţ, care auzise la radio că poliţia din Valea Tamisei era în căutarea unui Tranzit bănuit că ar fi participat chiar în dimineaţa aceea la o „acţiune armată ilegală", dăduse telefon la Kidlington.
— Mă tem că e făcut praf, spuse Cramer. Probabil că anvelopele au ars complet şi că amprentele au dispărut cu desăvârşire. Cu toate acestea, blocul motor şi numerele de pe şasiu este imposibil să fi fost afectate. Oamenii mei de la Secţia Vehicule au şi pornit într‑acolo. Dacă a mai rămas vreo urmă vreau să spun oricât de mică n‑o să ne scape.
Secţia Vehicule de la Scotland Yard face parte din Brigada Crime Grave din cadrul departamentului S.O.
COBRA îşi continuă şedinţa, dar o parte din superiori se retraseră ca să se ocupe de alte treburi, lăsând în loc nişte subalterni care aveau sarcina să‑i anunţe de îndată ce avea să se descopere ceva nou. Conducerea lucrărilor a fost preluată de un ministru inferior de la Ministerul Afacerilor Interne.
Într‑o lume perfectă, cum de fapt nu există niciodată, Nigel Cramer ar fi preferat să ţină presa deoparte, cel puţin pentru o vreme. Pe la ora 11.00 dimineaţa, Clive Empson de la Oxford Mail se prezentă la Kidlington pentru a afla amănunte în legătură cu împuşcăturile şi măcelul din Cîmpia Shotover dinainte de răsăritul soarelui. Rămase surprins de trei lucruri. Primul că fusese condus imediat la un detectiv inspector şef care voia să afle de unde deţinea această informaţie. Empson refuză să‑i răspundă. Al doilea că ofiţerii inferiori de la sediul poliţiei din Valea Tamisei păreau cuprinşi de o panică autentică. Şi al treilea că nii i se oferise nici un amănunt. În cazul unei crime duble soţia zeţarului nu văzuse decât două dintre cele trei cadavre poliţia ar fi trebuit în mod normal să ceară cooperarea presei şi să facă o declaraţie, dacă nu chiar o conferinţă de presă.
Întorcându‑se la Oxford, Empson rumegă asupra acestor lucruri. Un decedat din „cauze naturale" este transportat la morga oraşului. Dar un deces prin împuşcare necesita aparatura mai sofisticată de la Infirmeria Radcliffe. Cu totul întâmplător întreţinea o plăcută legătură personală cu una din asistentele de la Radcliffe; nu lucra chiar la secţia „cadavre" dar putea să aibă un cunoscut acolo.
Pe la ora prânzului aflase că la Radcliffe era mare tevatură. La morgă erau depuse trei cadavre: două, după aspect, ale unor americani, celălalt al unui poliţist britanic. De la Londra sosise un medic legist şi chiar şi un reprezentant al ambasadei americane; dar de ce nu suflau o vorbă cei de la Kidlington? Se gândi imediat la Simon Cormack, despre care ştia toată lumea că era student Ia Oxford de acum nouă luni, şi se îndreptă spre Colegiul Balliol unde se întâlni cu o simpatică studentă galeză pe nume Jenny.
Aceasta îi confirmă că Simon lipsise de la lucrările practice din ziua respectivă, dar nu i se părea nimic neobişnuit. Probabil că‑şi scosese sufletul cu cursele alea de cros ale lui.
— Curse de cros?
— Da, e marea noastră speranţă ca să‑i batem, pe cei de la Cambridge în decembrie. Face în fiecare zi antrenamente istovitoare. Mai ales în Câmpia Shotover.
Clive Empson era năucit de parcă primise o lovitură în plex. Se obişnuise cu ideea că avea să se ocupe tot restul vieţii de reportajele fără însemnătate pentru Oxford Mail, dar acum avea în faţă luminile pline de strălucire ale străzii Fleet din Londra. Şi îşi închipui totul aproape exact, doar că presupuse că Simon Cormack fusese împuşcat şi el. Înainte de a se termina după‑amiaza transmitea deja un reportaj la unul dintre cele mai importante ziare din Londra, ceea ce obligă guvernul să facă o declaraţie.
În intimitate, cei de la Washington nu se sfiesc să recunoască faţă de prietenii lor britanici că ar fi gata oricând să‑şi dea mâna dreaptă numai să aibă şi ei un sistem guvernamental ca al lor.
Sistemul britanic este foarte simplu. Regina este şeful statului şi îşi păstrează această funcţie în orice împrejurare. Şeful guvernului este primul‑ministru, întotdeauna liderul partidului câştigător în alegerile generale. Acest sistem are două avantaje. Şeful administraţiei naţionale nu poate să‑şi permită să fie la cuţite cu majoritatea reprezentanţilor partidului politic advers din Parlament (care facilitează legislaţia necesară, dar nu şi întotdeauna foarte populară), iar primul‑ministru ales după victoria în alegeri este întotdeauna un om politic foarte priceput, cu mare experienţă la nivel naţional, şi cel mai adesea fost ministru în cabinetul administraţiilor precedente. Experienţa, îndemânarea, cunoaşterea felului în care se desfăşoară lucrurile şi ştiinţa de a le face să se desfăşoare aşa cum trebuie există întotdeauna...
La Londra mai există şi un al treilea avantaj. În spatele oamenilor politici există întotdeauna o armată întreagă de funcţionari care, mai mult ca sigur, şi‑au desfăşurat activitatea şi în administraţia anterioară, cea dinaintea ei şi poate şi în cea precedentă. Având între ei o experienţă comună de mai multe sute de ani, cei vreo doisprezece oameni de la nivelul cel mai înalt, nişte veritabili „mandarini", oferă un sprijin vital noilor câştigători. Ei sunt aceia care ştiu întotdeauna tot ce s‑a întâmplat cu altă ocazie şi de ce s‑a întâmplat aşa; ei deţin toate documentele; ei cunosc unde se află toate primejdiile.
La Washington, când pleacă din funcţie, Preşedintele ia aproape totul cu el experienţa, consilierii şi documentele sau, în orice caz, pe acelea pe care nu a apucat să le distrugă vreun colonel plin de bunăvoinţă. Noul venit începe totul de la zero, având cel mai adesea doar o experienţă la nivel statal; îşi aduce cu el propria echipă de consilieri care pot să vină tot ca nişte „curcani", aidoma lui, fără să ştie exact care e mingea şi unde‑i terenul minat. Ceea ce şi explică de ce atâtea reputaţii de la Washington ajung atât de curând să şchiopăteze.
Nu‑i de mirare deci că atunci când, la ora 5.05 din dimineaţa aceea de octombrie, vicepreşedintele Odell pleca uluit de la Reşedinţa Preşedintelui pentru a trece în Aripa de Vest, se afla în situaţia de a nu prea avea nici o idee despre ce trebuia să facă sau cui să i se adreseze.
— N‑am cum să mă ocup singur de chestia asta, Michael, îi spusese Preşedintele. O să încerc să mă achit în continuare de îndatoririle funcţiei mele. O să‑mi păstrez Biroul Oval. Dar nu pot să conduc şi comitetul de rezolvare a crizei. Oricum, sunt mult prea implicat în ea... Adu‑mi‑l înapoi, Michael. Adu‑mi băiatul înapoi.
Odell era un om mult mai sentimental decât John Cormack. Nu‑şi mai văzuse niciodată prietenul de obicei grav, sec, universitar atât de tulburat şi nici nu‑şi închipuise că avea să ajungă aşa.
Cormack se întorsese apoi în dormitor, unde medicul Casei Albe îi administra calmante Primei Doamne care nu mai putea să se oprească din plâns.
Odell se instală în fotoliul central de la masa din Sala Cabinetului, îşi comandă o cafea şi începu să dea telefoane. Răpirea avusese loc în Marea Britanic, deci în afara ţării; avea nevoie de Secretarul de stat. Jim Donaldson dormea încă. Îl trezi şi, fără să îi spună de ce, îi ceru să vină imediat direct în Sala Cabinetului. Donaldson protestă. Sigur că o să vină, dar la ora nouă.