— Dar nu prea avem cum să trimitem o brigadă de la Departamentul de poliţie din Washington ca să preia cazul din mâinile Scotland Yardului chiar la ei acasă, le deschise ochii procurorul general Walters.
— Păi, atunci ce ziceţi de negocieri? întrebă Brad Johnson.
Profesioniştii continuau să păstreze tăcerea. Prin insistenţa lui, Johnson încălca flagrant Regulamentul Păzeşte‑ţi Fundul.
Odell începu să vorbească pentru a acoperi ezitările celorlalţi.
— Dacă se ajunge la negocieri, întrebă el, care este cel mai bun negociator pentru recuperarea ostaticilor din toată lumea?
— La Quantico, îşi luă inima în dinţi Kelly, avem Grupul de Studii Comportamentale din cadrul Biroului nostru. Ei se ocupă de negocierile cu răpitorii din America. Sunt cei mai buni pe care îi avem aici.
— Eu am zis cine e cel mai bun din lume, repetă vicepreşedintele.
— Cel mai renumit negociator din lume, care a obţinut în mod constant eliberarea ostaticilor, observă Weintraub liniştit, este un individ pe nume Quinn. Eu îl cunosc adică, în orice caz, l‑am întâlnit o dată.
Zece perechi de ochi de întoarseră spre omul de la CIA.
— Amănunte? îi ordonă Odell.
— E american, continuă Weintraub. După ce a ieşit din armată, s‑a angajat la o firmă de asigurări din Hartford. După doi ani l‑au trimis să conducă biroul lor din Paris, care se ocupă de toţi clienţii din Europa. S‑a însurat cu o franţuzoaică, a avut o fetiţă. Atât soţia cât şi fiica i‑au murit într‑un accident de tren de lângă Orleans. S‑a apucat de băutură, cei de la Hartford l‑au dat afară, după aceea şi‑a revenit şi s‑a angajat la o firmă de asigurări din Londra, specializată în securitate personală şi, implicit, în negocierile pentru eliberarea ostaticilor.
După câte îmi aduc aminte, a stat la ei vreo zece ani din 1978 până în '88. Apoi şi‑a dat demisia. Până atunci s‑a ocupat personal sau, acolo unde existau probleme de limbă, a fost consilier de vreo douăsprezece eliberări prin toate colţurile Europei. După cum ştiţi şi dumneavoastră, Europa este capitala răpirilor din lumea dezvoltată. Cred că, pe lângă engleză, mai vorbeşte încă trei limbi şi, pe deasupra, cunoaşte Marea Britanie şi Europa ca‑n palmă.
— Crezi că e omul potrivit pentru noi? îl întrebă Odell. Ar putea să se ocupe de cazul acesta din partea Statelor Unite?
Weintraub ridică din umeri.
— M‑aţi întrebat cine e cel mai bun din lume, domnule vicepreşedinte, observă el.
Toţi cei din jurul mesei clătinară din cap uşuraţi.
— Unde se află acum? întrebă Odell.
— Cred că s‑a retras în sudul Spaniei, domnule. E consemnat totul în dosarul nostru de a Langley.
— Du‑te şi adu‑l aici, domnule Weintraub, îi spuse Odell. Adu‑l aici pe acest domn Quinn. Cu orice preţ.
În aceeaşi seară, la ora 19.00, pe ecranele de televiziune primele ştiri explodau ca nişte bombe. La‑ TVE, postul de televiziune spaniol, un comentator emoţionat prezenta publicului spaniol rămas cu gura căscată de uimire evenimentele care avuseseră loc de dimineaţă în vecinătatea oraşului Oxford. Bărbaţii de la barul lui Antonio din Alcantara del Rio ascultau cu toţii în tăcere. Antonio veni la bărbatul cel înalt cu un pahar de vin, oferit din partea casei.
— No es mi asunto, comentă acesta în mod cu totul surprinzător. Nu‑i treaba mea.
La ora zece dimineaţa, ora Washingtonului, David Weintraub decola de la baza militară aeriană Andrews de lângă Washington la bordul unui VC2OA al AMSUA, versiunea militară a tipului Gulfstream Trei. Acesta traversă Atlanticul fără nici o escală, la o altitudine de 13.000 de metri, cu o viteză de 483 mile pe oră, şi ajunse la destinaţie, ajutat şi de un vânt favorabil din spate, după numai şapte ore şi jumătate.
Diferenţa de fus orar fiind de şase ore, în Spania era ora 23,30 când directorul adjunct Operaţii CIA ateriză la Rota, baza aeriană a SUA din Golful Cadizului, în Andaluzia. Trecu imediat într‑un elicopter al marinei SH2F Sea Sprite, care o şi porni spre est înainte ca Weintraub să fi apucat să se aşeze bine. Locul de întâlnire fusese stabilit pe plaja largă şi plată numită Casares, unde era aşteptat de tânărul agent venit de la Madrid cu o maşină a Postului din capitala spaniolă. Sneed era un tânăr isteţ şi înfipt, de‑abia ieşit de pe băncile şcolii CIA de la Camp Peary din Virginia, care căuta cu tot dinadinsul să‑l impresioneze pozitiv pe directorul adjunct. Weintraub oftă.
Trecură atenţi prin Manilva, unde tânărul ofiţer trebui să se informeze de două ori asupra direcţiei, şi descoperiră în sfârşit Alcantara del Rio cu puţin dugă miezul nopţii. Le veni ceva mai greu cu casita spoită cu var din afara oraşului, dar găsiră un ţăran binevoitor care le arătă încotro s‑o apuce.
Limuzina frână uşor şi Sneed opri motorul. Coborâră amândoi, se uitară la cabana întunecată şi Sneed încercă uşa. Era descuiată. Pătrunseră direct în camera de zi spaţioasă şi răcoroasă de la parter. La lumina lunii Weintraub observă că era o încăpere locuită de un bărbat singur: piei de vită pe pardoseala de gresie, fotolii, o masă veche de prezbiteriu din stejar spaniol, un perete plin de cărţi.
Sneed începu să bâjbâie în căutarea unui comutator. Weintraub zări cele trei lămpi cu gaz şi îşi dădu seama că acesta îşi pierdea vremea de pomană. Precis exista pe undeva un generator cu motorină care furniza electricitatea de la bucătărie şi de la baie, dar probabil că era oprit la apusul soarelui. Simţi vârful ascuţit al unui jungher drept sub lobul urechii sale şi încremeni. Omul coborâse din dormitor fără să facă nici un zgomot.
— A trecut atâta amar de vreme de la Son Tay, Quinn, spuse Weintraub cu glas scăzut.
Vîrful jungherului se dădu deoparte, eliberându‑i jugulara.
— Ce‑i asta, domnule? întrebă Sneed voios din cealaltă parte a încăperii.
O umbră se mişcă pe dalele de gresie, un chibrit se aprinse şi lampa de gaz de pe masă începu să arunce o lumină caldă prin încăpere. Sneed sări în sus de un cot. Maiorul Kerkorian din Belgrad s‑ar fi prăpădit de plăcere să‑l vadă.
— Foarte obositor drumul, zise Weintraub. Te superi dacă mă aşez?
Quinn avea un prosop înfăşurat în jurul şalelor, ca un sarong din Orient. Pieptul slab, cu muşchii dezvoltaţi de munca de la vie, îi era dezgolit. Sneed rămase cu gura căscată văzîndu‑i cicatricele.
— Am terminat cu asta, David, zise Quinn. Se aşeză la masa de prezbiteriu, în capătul opus lui Weintraub. M‑am retras.
Împinse un pahar cu picior şi o carafă de pământ plină cu vin roşu către Weintraub, care îşi turnă un pahar, bău şi clătină din cap în semn de apreciere. Un vin roşu aspru, care n‑avea să ajungă niciodată pe mesele celor înstăriţi. Vin bun pentru ţărani şi pentru soldaţi.
— Te rog, Quinn.
Sneed era complet năucit. Un director nu spune niciodată „te rog". El dă întotdeauna ordine.
— Nu vin, insistă Quinn.
Sneed înaintă în lumină, cu haina desfăcută. O lăsă să fluture ca să i se poată vedea capătul armei pe care o purta în tocul de la brâu. Quinn nu‑i aruncă nici o privire. Nu‑l slăbea din ochi pe Weintraub.
— Cine‑i dobitocul ăsta? se interesă el fără să ridice tonul.
— Sneed, zise Weintraub, du‑te şi verifică anvelopele.
Sneed ieşi şi Weintraub oftă în urma lui.
— Quinn, chestia aia de la Taormina. Fetiţa aceea. Ştim cu toţii despre ce e vorba. Tu n‑ai avut nici o vină.
— Nu înţelegi. Am terminat. Gata. Nu mai vreau. Ai făcut drumul de pomană. Caută pe altcineva.