— Nu există nimeni altcineva. Britanicii au nişte oameni, oameni buni. Dar Washingtonul zice că ne trebuie un american. La noi n‑avem pe nimeni de talia ta în ce priveşte Europa.
— Washingtonul vrea să‑şi apere fundul, se răsti Quinn. Aşa cum face întotdeauna. Au nevoie de un ţap ispăşitor la caz că lucrurile au să dea cumva greş.
— Da, s‑ar putea, recunoscu Weintraub. Dar, pentru ultima oară, Quinn. Nu pentru Washington, nu pentru administraţie, nici măcar pentru băiat. Pentru părinţi. Ei au nevoie de cel mai bun. Eu i‑am informat pe cei din comitet că tu eşti acela.
Quinn îşi roti privirea prin încăpere, studiindu‑şi obiectele puţine la număr dar preţioase de parcă n‑avea să le mai vadă niciodată.
— Am un preţ, zise el în cele din urmă.
— Dă‑i drumul, îl invită simplu Weintraub.
— Să‑mi culegeţi strugurii. Să‑mi strângeţi voi recolta.
După zece minute ieşeau amândoi din casă. Quinn avea în mână un sac de pânză şi era îmbrăcat în cămaşă şi nişte pantaloni închişi la culoare şi încălţat cu nişte tenişi direct pe picioarele goale. Sneed îi ţinu uşa maşinii. Quinn se instală pe scaunul din faţă; Weintraub la volan.
— Tu rămâi aici, îl anunţă acesta din urmă pe Sneed. Să culegi strugurii.
— Să ce? întrebă Sneed uluit.
— Ce‑ai auzit. Mîine dimineaţă te duci în sat, tocmeşti nişte oameni şi îi strângi omului recolta de struguri. O să îi spun şefului de post din Madrid că e în ordine.
Luă legătura cu elicopterul Sea Sprite, care se rotea deasupra plajei Casares, unde îl lăsase la sosire. Se urcară la bordul lui şi îşi continuară prin întunericul catifelat călătoria spre Rota şi de acolo mai departe până la Washington.
CAPITOLUL CINCI
David Weintraub lipsise din Washington exact douăzeci de ore. Pe drumul de la Rota la Andrews câştigase şase ore datorită diferenţei de fus orar, aşa că ateriză la cartierul general al Aripii 89 de Aviaţie din Maryland, la ora 4.00 dimineaţa. În perioada de timp care se scursese două guverne, cel de la Washington şi cel de la Londra, se aflaseră virtual în stare de asediu.
Nu există prea multe privelişti care să întreacă în grozăvie forţele reunite ale mediilor internaţionale de informare atunci când îşi pierd şi ultimele rămăşiţe de decenţă. Apetitul lor este insaţiabil; metodologia de‑a dreptul brutală.
Avioanele care decolau din Statele Unite pentru a se îndrepta spre Londra sau orice alt aeroport britanic erau pline ochi, de la cabina piloţilor şi până la toalete, căci toate agenţiile americane de ştiri vrednice de numele acesta îşi trimiteau câte o echipă de reporteri în capitala britanică. La sosire erau parcă ieşiţi complet din minţi; trebuiau să se conformeze unor programe stabilite minut cu minut şi nu aveau de transmis nimica. Londra convenise cu Casa Albă să se menţină la succinta declaraţie iniţială. Şi bineînţeles că aceasta era departe de a le satisface curiozitatea.
Echipele de ziarişti şi de reporteri de televiziune se proţăpiseră în faţa casei de pe şoseaua Woodstock de parcă, dintr‑o clipă într‑alta, uşile acesteia s‑ar fi putut deschide pentru a‑l scoate la iveală pe tânărul dispărut. Dar uşile rămâneau bine ferecate, în vreme ce agenţii serviciului secret, la ordinele lui Creighton Burbank, împachetau până la ultimul obiect şi se pregăteau de plecarea definitivă.
Procurorul oraşului Oxford, folosindu‑se de prerogativele pe care i le oferea Secţiunea 20 din cadrul Amendamentului Legii pentru procurori, eliberă trupurile neînsufleţite ale celor doi agenţi americani imediat după încheierea cercetărilor efectuate de medicul legist de la Ministerul afacerilor interne. Formal, acestea erau predate ambasadorului Aloysius Fairweather, ca reprezentant al rudelor; de fapt au fost escortate de un membru superior din personalul ambasadei până la baza militară a Statelor Unite din învecinatul Upper Heyford, unde o gardă de onoare le‑a dat onorul în timp ce sicriele erau îmbarcate într‑un avion special care avea să le ducă până la baza militară aeriană de la Andrews, împreună cu ceilalţi zece agenţi rămaşi în viaţă. Aceştia aproape că fuseseră linşaţi de reporterii care umblau după declaraţii, atunci când părăsiseră casa din Oraşul de Vară.
Se întorceau în Statele Unite ca să se prezinte în faţa lui Creighton Burbank şi să înceapă lunga serie de cercetări pentru descoperirea greşelilor comise. În Anglia nu mai aveau nimic de făcut.
Chiar şi după închiderea casei din Oxford, un grup de reporteri solitari continuau să aştepte pe lângă ca doar‑doar s‑ar mai fi întâmplat ceva, cine ştie ce, orice, pe acolo. Alţii au pornit‑o în urmărirea, prin tot oraşul universitar, tuturor celor care avuseseră prilejul să‑l cunoască pe Simon Cormack îndrumători, colegi, personal de serviciu, barmani, atleţi. Alţi doi studenţi americani de la Oxford, cu toate că învăţau la alte colegii, au fost obligaţi să se ascundă. Mama unuia dintre ei, depistată în America, a avut amabilitatea de a declara că avea de gând să‑şi aducă imediat băiatul acasă ca să‑l pună la adăpost de toate pericolele, în Miami. Declaraţia i‑a fost trâmbiţată imediat şi i‑a adus chiar o invitaţie la o emisiune‑concurs de la televiziunea locală.
Trupul neînsufleţit al sergentului Dunn a fost predat familiei şi poliţia din Valea Tamisei se pregătea să‑l îngroape cu toate onorurile.
Toate probele de laborator au fost adunate în partea de răsărit a Londrei. Cele militare au fost duse la Institutul Regal de Cercetare şi Dezvoltare a Blindatelor de la Fort Halstead de lângă Skavenous în Kent, unde muniţia Skorpionului a fost identificată imediat, întărind astfel convingerea că putea fi vorba de grupările teroriste europene. Fără însă ca amănuntul să fie adus la cunoştinţa marelui public.
Restul de probe a fost dus la laboratorul Poliţiei Metropolitane din Fulham, Londra. Acestea cuprindeau firele strivite de iarbă cu pete de sânge pe ele, bucăţile de noroi, urmele de anvelope, cricul, urmele de încălţăminte, gloanţele extrase din cele trei cadavre şi fragmente de sticlă din parbrizul sfărimat al maşinii în care se aflau detectivii. Înainte de căderea primei nopţi. Cîmpia Shotover arăta de parcă ar fi fost curăţată cu aspiratorul.
Limuzina a fost transportată cu un camion‑platformă la Secţia Vehicule a Brigăzii Crime Grave, dar cu mult mai interesantă s‑a dovedit a fi furgoneta scoasă din şopronul mistuit de flăcări, printre resturile căruia scormoniseră experţii, ieşind negri ca tăciunele. Lanţul ruginit al fermierului, tăiat de bandiţi, a fost scos de la poartă cu nesfârşite precauţiuni, de parcă era un ouşor gata să se spargă, dar singurul indiciu pe care avea să‑l ofere era că se folosise un dispozitiv obişnuit de tăiat nituri. Mai importante aveau să se dovedească urmele limuzinei care plecase peste câmpie după schimbarea maşinilor.
Rămăşiţele Tranzitului au fost aduse într‑o ladă la Londra şi desfăcute în bucăţi cu cea mai mare atenţie. Numărul de înscriere în circulaţie era fals, dar criminalii îşi dăduseră toată osteneala; corespundea anului de fabricaţie al furgonetei.
La furgonetă se umblase de către un mecanic calificat, care o reparase şi îi reglase motorul; cel puţin atâta lucru puteau să afirme cu toată tăria. Cineva încercase sâ‑i şteargă numărul de pe şasiu şi de pe motor cu ajutorul unui polizor unghiular cu carbid/tungsten, care putea fi obţinut de la orice magazin de unelte şi ataşat la o bormaşină electrică. Dar nu izbutise până la capăt. Numerele acestea sunt gravate prin ştanţare, iar examenul spectroscopie poate scoate la iveală urmele imprimate mai adânc în metal.
Computerul central pentru vehicule de la Swansea a scos la iveală numărul adevărat de înscriere în circulaţie şi ultimul proprietar cunoscut. Care, susţinea computerul, locuia în Nottingham. S‑a făcut imediat o vizită la adresa respectivă, dar acesta se mutase. Fără să lase noua adresă. Omul a fost pus sub urmărire în toată ţara foarte discret.