La fiecare oră Nigel Cramer prezenta un raport comitetului COBRA, iar membrii acestuia trimiteau mai departe informaţia la departamentele lor. Langley îl autoriză pe Lou Collins, omul lor din Londra, să recunoască faptul că şi ei îşi puseseră în alertă toţi agenţii infiltraţi în diferitele grupări teroriste din Europa. Dar erau destul de puţini; serviciile de contraspionaj şi antiteroriste din toate ţările în care existau asemenea grupări ofereau şi ele tot sprijinul de care erau capabile. Urmărirea era de‑a dreptul impresionantă, dar nu dăduse la iveală nici un fir nu încă.
Iar răpitorii nu stabiliseră încă nici un contact. Imediat după răspândirea primelor informaţii în presă, toate liniile telefonice au fost bruiate; la Kidlington, la Scotland Yard, la ambasada americană din Grosvenor Square, în toate birourile guvernamentale. A fost necesar să se angajeze personal suplimentar. Şi trebuie recunoscut un lucru publicul britanic îşi dădea toată silinţa ca să fie de folos. Fiecare apel telefonic a fost verificat; aproape toate celelalte cercetări criminalistice au fost lăsate deoparte. Printre miile de apeluri telefonice existau farsori, excentrici, glumeţi, optimişti, încrezători, salutari şi pur şi simplu informatori.
Primul filtru îl reprezenta bariera operatorilor de la centrale; apoi miile de agenţi de poliţie care ascultau cu atenţie şi decideau dacă obiectul în formă de trabuc de pe cer era destul de important ca să fie adus la cunoştinţa primului‑ministru în persoană. Trierea finală era efectuată de ofiţeri superiori de poliţie care îi interogau pe „posibili". Printre aceştia se numărau şi doi şoferi care făceau curse de dimineaţă şi zăriseră furgoneta cea verde între Wheatley şi Stanton St. John. Dar totul se oprea la şopron.
Nigel Cramer avusese ocazia să rezolve destule cazuri la viaţa lui; începuse ca agent care făcea ronduri şi trecuse la activitatea de detectiv, în care avea o experienţă de treizeci de ani. Ştia că orice criminal lasă urme; ori de câte ori atingi un lucru, este imposibil să nu laşi o urmă cât de mică după tine. Un sticlete bun putea oricând să descopere urma aceea, mai ales cu ajutorul tehnologiei moderne, dacă se uita destul de atent. Dar asta presupunea timp, iar ei nu aveau deloc. Mai avusese de‑a face cu asemenea cazuri presante, dar nici unul ca cel de faţă.
Şi mai ştia că, indiferent de toată tehnologia din lume, succesul unui detectiv depindea de noroc. Aproape întotdeauna, în fiecare caz există câte o descoperire datorată norocului noroc pentru detectiv şi ghinion pentru criminal. Dacă se întâmpla invers criminalul avea toate şansele să scape. Cu toate acestea, norocul ţi‑l mai faci şi sigur, aşa că dădu ordin brigăzilor sale împrăştiate pe teren să nu treacă nimic cu vederea, absolut nimic, oricât de trăznit sau de inutil ar fi părut. Dar, după douăzeci şi patru de ore, începu să‑l bată gândul, la fel ca şi pe colegul lui din Valea Tamisei, că în acest caz rezolvarea n‑avea să fie prea rapidă. Indivizii dispăruseră fără urme şi trebuia multă bătaie de cap ca să‑i găsească.
Şi mai era şi celălalt factor ostaticul. Că acesta era fiul Preşedintelui era o problemă politică, nu de poliţie. Băiatul unui grădinar era şi el tot o fiinţă omenească. Că erai în urmărirea unora care fugiseră cu un sac de bani sau a altora care lăsaseră o crimă în urmă, tot la fel te îndreptai spre ţintă. Dar în cazul unui ostatic urmărirea trebuia făcută discret. Dacă băgai prea tare spaima în ei, uitau de banii şi de timpul investit şi o luau la sănătoasa, lăsând în urma lor un cadavru. Era ceea ce Nigel Cramer aducea la cunoştinţa unui comitet sumbru, cu puţin înainte de miezul nopţii, ora Londrei. Cu o oră mai târziu, în Spania, David Weintraub ciocnea un pahar de vin cu Quinn. Cramer, poliţistul britanic, habar n‑avea. Nu încă.
Scotland Yardul recunoaşte neoficial că are cu presa britanică relaţii mai bune decât lasă uneori să se vadă. În chestiile mărunte se calcă de multe ori reciproc pe nervi, dar când vine vorba de o problemă gravă cu adevărat, redactorii şi proprietarii, în faţa unei cereri serioase, de obicei se supun şi dau dovadă de reţinere. Gravă înseamnă atunci când e în pericol viaţa unui om sau securitatea naţională. Tocmai de aceea unele cazuri de răpire au putut fi rezolvate fără nici o publicitate, cu toate că redactorii cunoşteau cele mai multe detalii.
În cazul de faţă, din cauza unui tânăr reporter băgăreţ din Oxford, vulpea ieşise deja din vizuină şi presa britanică nu prea mai avea cum să rămână reţinută. Dar Sir Peter Imbert, comisarul, s‑a întâlnit personal cu opt proprietari de ziare, douăzeci de redactori, şefii celor două posturi de televiziune şi ai celor douăsprezece posturi de radio. Argumentul invocat de el era că, indiferent de ceea ce ar fi publicat sau ar fi susţinut presa străină, existau cele mai multe şanse ca răpitorii, ascunşi pe undeva prin Marea Britanie, să asculte posturile de radio interne, să urmărească televiziunea locală şi să citească presa britanică. Le ceru prin urmare să nu dea publicităţii istorii aberante despre cum poliţia s‑ar fi aflat pe urmele lor, pe punctul de a le ataca bârlogul. Era exact ce le trebuia ca să intre în panică, să‑şi ucidă ostaticul şi să se facă nevăzuţi. Şi Imbert izbuti să le obţină consimţământul.
Mai era puţin până când zorii aveau să se reverse în Londra. Mult mai la sud, un VC2OA zbura deasupra Azorelor acoperite de beznă, îndreptându‑se spre Washington.
Adevărul este că răpitorii erau ascunşi. După ce trecuse prin Buckingham cu o dimineaţă în urmă, automobilul Volvo ajunsese la intersecţia cu autostrada M.l de la est de Milton Keynes, unde o cotise înspre sud, în direcţia Londrei, se amestecase în torentul de metal care gonea spre capitală şi se pierduse printre camioane şi automobilele navetiştilor care se îndreptau spre sud venind de la locuinţele lor din Buckinghamshire, Bedfordshire şi Hertfordshire. La nord de Londra, Volvo o luase pe M.25, marea autostradă de centură care înconjoară Londra la o distanţă de 25 de mile de centrul oraşului. Din M.25 se desprind ca spiţele unei roţi arterele care unesc localităţile din provincie cu Londra.
Volvo se înscrisese în cele din urmă pe una din aceste spiţe şi, înainte de ora 10.00 dimineaţa se strecura în garajul unei case de pe şoseaua cu trei benzi din centrul unui orăşel aflat la nici patruzeci de mile în linie dreaptă de Scotland Yard. Casa era cât se poate de nimerită; nici atât de izolată încât să stârnească atenţia, dar nici atât de apropiată de alte case încât să poată fi spionată de vecini. Cu două mile înainte de a ajunge la ea, conducătorul bandei le ordonă celorlalţi trei să se lase jos pentru a nu fi zăriţi. Cei doi din spate se aşezară unul peste celălalt şi traseră o pătură peste ei. Oricine ar fi avut curiozitatea să se uite la maşină ar fi văzut un singur om la volan, îmbrăcat în costumul obişnuit al unui om de afaceri, cu barbă, care intra pe poarta propriei sale case şi pătrundea cu maşina în garaj.
Garajul putea fi deschis automat din maşină şi se închidea în acelaşi fel. De‑abia după ce uşile garajului erau bine închise în spatele lor, le îngădui şeful şi complicilor să se ridice şi să se dea jos. Garajul era lipit de casă, cu care comunica direct printr‑o uşă.
Cei patru bărbaţi îşi puseră din nou treningurile şi măştile negre şi deschiseră portbagajul. Simon Cormack era încă ameţit şi cu privirea tulbure. Strânse bine din pleoape, orbit de lumina puternică a lanternei. Până să apuce să vadă ceva, se trezi cu o glugă de serj negru trasă peste cap. N‑apucă să‑i zărească deloc pe cei care‑l răpiseră.