Îi arătă lui Quinn un scaun iar el se aşeză la locul său obişnuit din spatele biroului. Un mecanism de apărare care forma o barieră şi nu îl lăsa să se încovoaie. Era gata să vorbească, dar Quinn îi luă vorba din gură.
— Cum se simte doamna Cormack?
Nu „Prima doamnă". Simplu! Doamna Cormack, soţia lui. Era uluit.
— Oh, doarme. A fost un şoc îngrozitor pentru ea. E sub efectul sedativelor. Făcu o pauză. Aţi mai trecut prin aşa ceva, domnule Quinn?
— De mai multe ori, domnule.
— Ei bine, după cum vezi, în spatele pompei şi al ceremonialului nu se află decât un om, un om îngrijorat.
— Da, domnule, ştiu. Povestiţi‑mi despre Simon, vă rog.
— Simon? Ce să‑ţi povestesc despre el?
— Cum arată. Cum ar reacţiona la... la chestia asta. De ce l‑aţi avut la o vârstă atât de înaintată?
Nu exista nimeni la Casa Albă care să fi avut curajul să‑i pună o asemenea întrebare. John Cormack se uită peste birou. Era foarte înalt, dar omul ăsta era cât el, cam de 1,85 m. Costum gri deschis, cravată în dungi, cămaşă albă toate împrumutate, dar Preşedintele nu avea de unde să ştie. Proaspăt ras, puternic bronzat. Un chip colţuros, ochi calmi cenuşii, un aer de forţă şi de răbdare.
— Aşa de târziu? Păi, habar n‑am. M‑am căsătorit la treizeci de ani; Myra avea douăzeci şi unu. Eram profesor pe vremea aceea. Ne‑am gândit că aveam să facem copii peste doi sau trei ani. Dar nu s‑a întâmplat aşa. Am aşteptat. Doctorii ziceau că nu există nici un motiv... Apoi, după zece ani de căsnicie, a apărut Simon. Eu aveam atunci patruzeci de ani, Myra treizeci şi unu. Nu a fost decât acest unic copil... doar Simon.
— Îl iubiţi foarte mult, nu‑i aşa?
Preşedintele Cormack se uită surprins la Quinn. Întrebarea era atât de neaşteptată. Ştia că Odell era complet înstrăinat de cele două odrasle ale sale, ajunse la vârsta maturităţii, dar nu‑i trecuse niciodată prin cap să se gândească ce mult îşi iubea el băiatul. Se ridică, ocoli biroul şi veni să se aşeze pe un scaun cu spătar, mult mai aproape de Quinn.
— Domnule Quinn, e ca soarele şi ca luna pentru mine pentru amândoi. Adu‑ni‑l înapoi.
— Povestiţi‑mi despre el în copilărie, când era foarte mic.
Preşedintele sări în sus.
— Am o poză, exclamă el triumfător.
Se îndreptă spre un scrin, de unde se întoarse cu o poză înrămată, în care se vedea un prichindel voinic de vreo patru sau cinci ani, în chiloţi de baie şi cu o găletuşă şi o lopăţică în mână. Un părinte mândru stătea ghemuit, zâmbind în spatele său.
— Asta era la Nantucket în '75. De‑abia fusesem ales deputat de New Haven.
— Povestiţi‑mi despre Nantucket, îl îndemnă Quinn cu blândeţe.
Preşedintele Cormack îi vorbi cale de o oră. Se vedea că îi făcea bine. Când Quinn se ridică gata să‑şi ia rămas‑bun, Cormack scrise în grabă un număr pe o foaie de hârtie şi i‑o întinse..
— Acesta este numărul meu particular de telefon. Nu‑l au decât foarte puţini oameni. Orice apel ajunge direct la mine, la orice oră din zi sau din noapte. Îi întinse mâna. Noroc, domnule Quinn. Dumnezeu să te însoţească.
Încerca să‑şi păstreze sângele rece. Quinn dădu din cap şi plecă repede. Mai văzuse şi altă dată efectul, efectul acela înspăimântător.
În vreme ce Quinn mai era încă în baie, Philip Kelly se întorcea la Clădirea J. Edgar Hoover, unde ştia că îl aşteaptă locţiitorul directorului adjunct al DIC. Aveau amândoi multe trăsături comune, de aceea şi insistase pentru numirea lui Brown.
Directorul adjunct era deja în biroul lui Kelly, adâncit în lectura dosarului lui Quinn. Kelly îi făcu un semn cu capul în timp ce se aşeza.
— Aşadar, ăsta‑i omul nostru forte. Ce zici de el?
— A fost destul de viteaz în luptă, recunoscu Brown. În rest, mare şmecher. Cam singurul lucru care‑mi place la el e numele.
— Ei bine, l‑au pus acolo peste capul Biroului. Don Edmonds n‑a avut nici o obiecţie. Pesemne că‑şi face planul că dacă iese prost... Pe scurt, imbecilii care au făcut treaba asta au încălcat cel puţin trei statute ale SUA. Biroul are jurisdicţie chiar dacă s‑a întâmplat în Marea Britanie. Şi nu vreau ca nebunul ăsta să acţioneze de capul lui, fără nici o supraveghere, oricât ar susţine cineva altfel.
— Chiar aşa, îl aprobă Brown.
— Omul Biroului de la Londra, Patrick Seymour îl cunoşti?
— Am auzit de el, bodogăni Brown. Am auzit că‑i la cataramă cu britonii. Chiar cam prea la cataramă.
Kevin Brown venea de la poliţia din Boston, era irlandez ca şi Kelly şi admiraţia faţă de Marea Britanie şi de britanici putea să îi încapă toată pe o marcă poştală şi să îi mai şi rămână loc berechet. Nu că ar fi simpatizat cu Armata Republicană Irlandeză; pusese mâna pe doi traficanţi de arme care făceau afaceri cu A.R.I. şi i‑ar fi băgat cu siguranţă la zdup dacă nu intervenea tribunalul.
Era un ofiţer de poliţie de modă veche, care nu stătea la nici o discuţie cu infractorii, de orice natură ăr fi fost ei. Şi îşi mai amintea şi acum de poveştile bunicii — în copilăria pe care şi‑o petrecuse în mahalalele Bostonului, despre oamenii care muriseră înverziţi la gură de iarba mâncată în timpul foametei din 1848 şi despre spânzurătorile şi împuşcările din 1916. Se gândea la Irlanda, ţară pe care nu o vizitase niciodată, ca la un ţinut înceţoşat, cu dulci coline înverzite, însufleţit de scripcari şi cântăreţi, prin care hălăduiau şi compuneau inspiraţi poeţi ca Yeats şi O'Faolain. Ştia că Dublinul era plin de băruleţe primitoare, în care oamenii paşnici stăteau la o halbă de bere pe lângă focurile de turbă, adânciţi în lectura operelor lui Joyce şi O'Casey.
Auzise că Dublinul avea cel mai mare consum de droguri în rândurile tineretului din toate ţările din Europa, dar era convins că nu era decât propaganda Londrei. Îi ascultase pe primii‑miniştri irlandezi veniţi în vizită în America cerând insistent să nu mai fie finanţată A.R.I. Foarte bine, fiecare era liber să aibă propriile sale păreri. Cum şi el şi le avea pe ale lui. Faptul că se ocupa de stârpirea infractorilor nu însemna că trebuia să‑i şi iubească pe cei pe care îi considerase întotdeauna drept împilatorii de veacuri ai pământului strămoşilor săi. De cealaltă parte a biroului, Kelly ajunsese la o decizie.
— Seymour e un apropiat al lui Buck Revell, dar Revell e bolnav. Directorul m‑a însărcinat cu treaba asta din punctul de vedere al biroului. Şi nu vreau ca acest Quinn să ne scape din mână. Vreau să aduni o echipă bună care să plece acolo cu avionul de la prânz. O să fiţi cu câteva ore în urma Concordului, dar n‑are nici o importanţă. Stabiliţi‑vă la ambasadă o să‑i spun lui Seymour că tu eşti şeful doar aşa, pentru orice eventualitate.
Brown se ridică satisfăcut.
— Şi încă un lucru, Kevin. Vreau un agent special în imediata apropiere a lui Quinn. Tot timpul, şi ziua, şi noaptea. Dacă tipul sughite, noi trebuie s‑o ştim şi pe asta.
— Ştiu exact cine‑i persoana nimerită, spuse Brown posomorât. Lucrează bine, e tenace şi are cap. Şi arată şi foarte bine. Agentul Sam Somerville. O să‑i dau instrucţiuni personal. Chiar acum.
La Langley, Weintraub se întreba când avea să mai ajungă să şi doarmă. În absenţa sa se strânseseră munţi întregi de dosare. Majoritatea cuprindeau date despre grupările teroriste cunoscute din Europa ultimele noutăţi, agenţii infiltraţi în ele, sediul conducătorilor, posibilele incursiuni în Marea Britanie în ultimele patruzeci de zile... simpla listă a titlurilor era nesfârşită. Aşa că Duncan McCrea avea să primească instrucţiuni de la şeful secţiei europene.