Simon era mort de foame deoarece nu pusese nimic în gură încă din seara dinaintea cursei de antrenament şi, fără să se gândească, strigă un „Mulţumesc" înspre uşa închisă. Îi venea să se ia la palme. N‑avea de ce să le mulţumească nemernicilor ăştia. Nu‑şi dădea searna, în inocenţa sa, că începea deja să se instaleze sindromul Stockholm: acea ciudată empatie care porneşte de la victimă spre prigonitorii ei, în aşa fel încât aceasta îşi îndreaptă furia mai degrabă împotriva autorităţilor care au permis să se întâmple ce s‑a întâmplat decât împotriva răpitorilor.
Simon mâncă totul până la ultima fărâmă, bău apa încet şi cu satisfacţie şi apoi adormi. Peste o oră semnalele se repetară, procesul se desfăşură în sens invers şi tava dispăru. Băiatul folosi pentru a patra oară găleata, apoi se aşeză în pat şi îşi îndreptă gândul spre casă şi ce se făcea acolo pentru el.
În vreme ce el stătea întins, comandantul Williams se înapoia la Londra, venind de la Leicester, şi îi dădea raportul locţiitorului CA. Cramer în biroul acestuia din urmă de la Noul Scotland Yard, sediul Met‑ului, aflat la o distanţă convenabilă, de numai patru sute de metri, de Oficiul Cabinetului.
Fostul proprietar al Ford Tranzitului fusese adus sub escortă de către poliţia din Leicester. Era un om înspăimântat şi, după cum avea să se dovedească, întru totul nevinovat. Protestă că Tranzitul său nu fusese nici furat, nici vândut: fusese pur şi simplu scos din circulaţie în urma unui accident întâmplat cu două luni în urmă. Cum tocmai era pe cale să se mute la o nouă adresă, uitase să informeze Centrul de înmatriculare de la Swansea.
Pas cu pas, comandantul Williams verificase toată povestea. Omul, lucrător zilier la construcţii, ridicase două ,emineuri de marmură de la un intermediar din sudul Londrei. După ce dăduse colţul de la şantierul de demolări de unde luase şemineurile, intrase într‑o dispută cu un excavator, pe care o pierduse în favoarea acestuia din urmă. Furgoneta Tranzit, pe vremea aceea încă de culoarea albastră originală, trebuise să fie definitiv scoasă din circulaţie. Chiar dacă urmele accidentului nu erau foarte vizibile, fiind concentrate mai ales în zona radiatorului, şasiul era atât de strâmb, că nu mai putuse fi îndreptat.
Se întorsese la Nottingham fără maşină. Firma de asigurări examinase Tranzitul în curtea firmei locale care îl recuperase de la locul accidentului, dăduse verdictul că era ireparabil, dar refuzase să plătească pentru că asigurarea nu era completă iar excavatorul fusese lovit din vina lui. Foarte întristat, proprietarul acceptase cele douăzeci de lire pentru epava maşinii, pe care firma de recuperări i le oferise prin telefon, şi nu se mai întorsese niciodată la Londra.
— Cineva a repus‑o în circulaţie, spuse Williams.
— Foarte bine, îi răspunse Cramer. Asta înseamnă că sunt „nărăviţi". Se potriveşte. Băieţii de la laborator ziceau că a umblat cineva la şasiu cu un aparat de sudură. Şi că vopseaua verde a fost pusă pe deasupra stratului de celuloză albastră al fabricantului. Un strat subţire dat cu pompa. Află cine a făcut‑o şi cui a vândut‑o.
— O să plec chiar acum la Balham, spuse Williams. Firma care se ocupă de recuperarea maşinilor accidentate îşi are sediul acolo.
Cramer se întoarse la lucrul său. Avea un vraf de date provenind de la o duzină de echipe diferite. Rapoartele de laborator erau aproape toate acolo şi erau de‑a dreptul strălucite. Din nefericire, nu erau nici pe departe satisfăcătoare. Gloanţele extrase din cadavre se potriveau cu cartuşele Skorpionului, ceea ce nici nu era de mirare. Nu mai apăruse nici un martor în zona Oxfordului. Răpitorii nu lăsaseră nici o amprentă, nici o urmă în afară de cele de Ia roţile maşinii. Urmele furgonetei erau inutile furgoneta o aveau deja, chiar dacă mistuită de flăcări. Nimeni nu zărise pe cineva umblând pe lângă şopron. Urmele de la roţile limuzinei ce plecase de acolo fuseseră identificate ca marcă şi model, dar se potriveau la o jumătate de milion de maşini.
O duzină de brigăzi regionale făceau cercetări discrete printre agenţii imobiliari, încercând să identifice o casă închiriată în ultimele şase luni, destul de spaţioasă şi de retrasă ca să convină răpitorilor. Met.‑ul se ocupa de acelaşi lucru la Londra, în eventualitatea că răpitorii şi‑ar fi găsit bîrlogul chiar în capitală. Ceea ce presupunea verificarea a mii de case închiriate. Tranzacţiile cu bani lichizi erau pe primul plan, dar şi dintre acestea le mai rămâneau de identificat vreo câteva sute bune. Descoperiseră deja o duzină de mici cuibuşoare discrete, două închiriate chiar de nişte celebrităţi naţionale.
Informatorii din lumea interlopă, „ierburile", erau însărcinaţi să afle dacă se zvonea ceva despre o bandă de infractori cunoscuţi pregătiţi să dea o lovitură grasă sau despre „zgure" şi „feţe" (în argou, infractori cunoscuţi) dispărute brusc de prin bîrlogurile lor. Lumea interlopă fusese cercetată intens şi cu de‑amănuntul dar până în prezent nu se descoperise nimic.
Cramer mai avea şi un maldăr de declaraţii despre „zărirea" lui Simon Cormack, de la cele plauzibile până la cele posibile şi chiar lunatice, toate în curs de verificare. Un alt maldăr conţinea transcrierea mesajelor telefonice primite de la cei care susţineau că îl aveau ostatic pe fiul Preşedintelui. Şi printre acestea unele erau simple scorneli dar altele sunau destul de plauzibil. Autorii celor din urmă fuseseră trataţi, fiecare în parte, cu toată consideraţia şi imploraţi să menţină în continuare legătura. Dar Cramer avea senzaţia instinctivă că adevăraţii răpitori păstrau încă tăcerea, lăsând autorităţile să fiarbă deocamdată în suc propriu. De altfel, era lucrul cel mai indicat.
Fusese deja amenajată o încăpere specială de la subsol în care o echipă specializată de la Divizia Informaţii în Criminalistică, negociatorii folosiţi în cazurile de răpire din Marea Britanie, aşteptau marea descoperire răspunzînd între timp, cu mult calm şi răbdare, la toate apelurile false. O bună parte dintre autorii acestora fuseseră deja depistaţi şi urmau să fie puşi sub acuzare la momentul potrivit.
Nigel Cramer se îndreptă spre fereastră şi aruncă o privire în stradă. Trotuarul de pe Victory Street era înţesat de reporteri trebuia să‑i evite de câte ori pleca la Whitehall, trecând printre ei bine sigilat în maşina cu geamurile închise. Chiar şi aşa, tot zbierau la el prin geam, încercând să afle o cât de măruntă fărâmă de informaţie. Biroul de presă al Met.‑ului era deja înnebunit.
Se uită la ceas şi oftă. Dacă răpitorii mai întârziau câteva ore, era de presupus că americanul, Quinn, avea să preia el conducerea. Nu‑i plăcea deloc că fusese dat deoparte în treaba asta. Citise dosarul lui Quinn, pe care i‑l împrumutase Lou Collins de la CIA, şi stătuse deja de vorbă mai bine de două ore cu şeful executiv de la firma de asigurări Lloyd's care, vreme de zece ani, se folosise de Quinn şi de ciudatele dar eficientele sale talente. Tot ce aflase îi lăsase un sentiment foarte amestecat. Omul era bun, dar folosea metode foarte neortodoxe. Nici unei forţe poliţieneşti nu‑i convine să lucreze cu un rebel, oricât ar fi fost acela de talentat. N‑avea de gând să meargă la Heathrow ca să‑l întâmpine, se hotărî el. Avea să‑l vadă mai târziu şi să‑l prezinte celor doi inspectori şefi care urmau să stea cu el şi să‑i dea sfaturi pe parcursul negocierilor dacă până la urmă avea să se ajungă la aşa ceva. Era timpul să se întoarcă la Whitehall şi să le dea raportul celor de la COBRA îngrozitor de puţin. Nu, era de‑acuma limpede că n‑avea să fie un caz „rapid".