La 18.000 de metri altitudine, Concordul prinsese un curent de aer favorabil şi ajunsese la Londra cu cincisprezece minute mai devreme decât era prevăzut, la ora 6.00. Quinn îşi luă valijoara şi se îndreptă prin tunel spre zona sosirilor, cu Somerville şi McCrea pe urmele lui. La câţiva metri dincolo de intrarea în tunel stăteau şi aşteptau răbdători doi bărbaţi tăcuţi în costume gri. Un pas înainte.
— Domnul Quinn? întrebă unul dintre ei cu glas scăzut. Quinn dădu din cap. Omul nu‑şi flutură nici o legitimaţie, în stil american; era convins că manierele şi atitudinea erau suficiente pentru a‑l indica drept reprezentant al autorităţilor. Vă aşteptam, domnule. Dacă vreţi să veniţi cu mine... Colegul meu o să vă ducă valiza.
Fără să mai aştepte eventualele obiecţiuni, începu să înainteze prin tunel, se despărţi de fluxul pasagerilor la intrarea în coridorul principal şi în curând intră într‑un mic birou care nu avea decât un simplu număr pe uşă. Celălalt, mai voinic, cu un aer de SO (subofiţer) imprimat în toată făptura, îi făcu un semn amabil lui Quinn şi îi luă valiza. În birou, bărbatul cel tăcut frunzări rapid paşaportul lui Quinn, precum şi pe cele ale „asistenţilor dumneavoastră", scoase din buzunar o ştampilă, le viză pe toate trei şi spuse:
— Bine aţi venit la Londra, domnule Quinn.
Ieşiră din birou pe o altă uşă, coborâră câteva trepte până Ia o maşină care îi aştepta. Dar dacă Quinn îşi închipuia că aveau să o pornească direct spre Londra, se înşela. Se îndreptară către sala rezervată înaltelor oficialităţi. Fără tămbălău, aşa ceruse el. Fără nici o publicitate. Iar aici erau reprezentanţi de la ambasada americană, Ministerul afacerilor interne britanic, Scotland Yard, Ministerul afacerilor externe, CIA, FBI şi poate şi de la McDonald's şi Coca Cola, după cât de mulţi erau adunaţi în încăpere. Stătură acolo cale de douăzeci de minute.
Cavalcada prin Londra era şi mai îngrozitoare. Quinn era primul, într‑o limuzină lungă cât o jumătate de bloc, cu steguleţul pe ea. Doi motociclişti îi deschideau calea prin traficul aglomerat de la lăsarea serii. În spate venea Lou Collins, care îl ducea şi îl şi punea la curent în acelaşi timp pe colegul său de la CIA, Duncan McCrea. În maşina următoare era Patrick Seymour care făcea acelaşi lucru cu Sam Somerville. După ei veneau englezii în Rovere, Jaguare şi Granade.
Se îndreptară pe autostrada M.4 spre Londra, o luară pe linia de centură din nord şi apoi pe şoseaua Finchley. Imediat după intersecţia Lords, maşina din faţă o coti în Regent's Park, merse o vreme pe linia de centură exterioară şi pătrunse apoi pe o poartă oficială, salutată de cei doi paznici.
Quinn îşi petrecu tot drumul privind luminile oraşului pe care îl cunoştea la fel de bine ca pe oricare altul din lume, ba chiar mai bine decât toate, păstrând o tăcere care îl obligă până şi pe ministrul/consilierul cel plin de ifose să amuţească. Quinn începu să vorbească doar atunci când maşina se îndrepta spre portalul iluminat al unei clădiri cu aspect de palat. De fapt se răsti. Se aplecă înainte era mult spaţiu şi îi strigă şoferului în ureche.
— Opreşte maşina.
Şoferul, soldat la infanteria marină americană, fu atât de surprins încât execută comanda prompt. Maşina din spatele lor nu fu însă la fel de promptă. Se auzi un zgomot de cioburi de la farurile şi semnalizatoarele sparte. Mai în spate, şoferul de la ministerul de interne, ca să evite coliziunea, intră în tufele de rododendron. Cavalcada se strânse ca o armonică şi se opri. Quinn cobori şi se uită la clădire. Un om stătea pe treapta cea mai de sus a portalului.
— Unde suntem? întrebă Quinn. Ştia însă foarte bine.
Diplomatul ieşi grăbit din spate. Îl avertizaseră asupra lui Quinn. Dar nu‑i crezuse. Alte siluete din spatele coloanei se îndreptau spre ei.
— Winfield House, domnule Quinn. Ambasadorul Fairweather vă aşteaptă ca să vă ureze bun sosit. Totul a fost stabilit: aveţi un apartament au fost comandate toate.
— Decomandă‑le, îi spuse Quinn. Deschise portbagajul limuzinei, îşi luă valiza şi o porni pe alee.
— Unde vreţi să mergeţi, domnule Quinn? se văită diplomatul.
— Înapoi în Spania, îi strigă Quinn.
Lou Collins era în faţa lui. Vorbise cu David Weintraub pe linia cifrată în timp ce Concordul era încă în aer.
— E un individ afurisit şi foarte ciudat, îi spusese Weintraub, dar dă‑i tot ce doreşte.
— Noi avem un apartament, îl anunţă Collins cu glas scăzut. Foarte discret, foarte intim. Îl folosim uneori pentru primele interogatorii în cazul dezertorilor din blocul sovietic. Alteori pentru tipii care ne vin în vizită de la Langley. Domnul Weintraub stă întotdeauna în el.
— Adresa, i‑o reteză Quinn.
Collins i‑o dădu. O stradă lăturalnică din Kensington. Quinn îi mulţumi din mers. Pe şoseaua de centură trecea un taxi. Quinn îl opri, îi dădu instrucţiunile necesare şi dispăru.
Trecură cincisprezece minute până să se descurce talmeş‑balmeşul de pe alee. Într‑un târziu, Lou Collins, însoţit de McCrea şi de Somerville, porni cu maşina sa spre Kensington.
Quinn plăti taxiul şi studie blocul. Aveau să‑i pună microfoane oricum; cel puţin în apartamentul Companiei acestea erau deja instalate şi nu mai era nevoie de tot felul de subterfugii jalnice pentru schimbarea decorului. Numărul pe care îl căuta era la etajul trei. Sună şi îi răspunse un individ mătăhălos, cu grad inferior în Companie, îngrijitorul.
— Dumneata cine eşti? îl întrebă acesta.
— Eu intru, îi răspunse Quinn trecând pe lângă el. Tu ieşi.
Se plimbă prin apartament, verificând salonul, dormitorul principal şi cele două dormitoare mai mici. Îngrijitorul dădea frenetic telefoane; după ce i se făcu legătura cu Lou Collins în maşină, se linişti. Îşi făcu îmbufnat bagajul. Collins sosi împreună cu cei doi ogari la numai trei minute după Quinn, care îşi şi alesese pentru el dormitorul principal. În urma lui Collins îşi făcu apariţia şi Patrick Seymour. Quinn îi cercetă pe toţi patru.
— Ăştia doi trebuie să stea cu mine? întrebă el făcând un semn către agentul special Somerville şi McCrea de la GS‑l2.
— Ascultă, Quinn, fii rezonabil, îi spuse Collins. Încercăm să‑l eliberăm pe fiul Preşedintelui. Toată lumea vrea să ştie ce se întâmplă. Şi n‑au cum să se mulţumească ştabii cu mai puţin. Cei care ţin frânele puterii n‑au decât să te lase să stai pur şi simplu aici ca un călugăr, fără să le sufli o vorbă.
Quinn reflectă câteva clipe.
— În regulă. Şi ce mai puteţi să faceţi voi doi în afară de a da târcoale?
— Putem să vă fim foarte utili, domnule Quinn, îi răspunse McCrea cu glas rugător. Să ne ducem şi să vă aducem diferite; lucruri să vă ajutăm.
Cu părul său moale, cu permanentul zâmbet timid şi aerul de neajutorare, arăta mult mai tânăr decât cei treizeci şi patru de ani pe care îi avea, mai mult ca un elev la colegiu decât ca agent operativ al CIA. Sam Somerville continuă şi ea pe aceeaşi temă.
— Eu sunt o bucătăreasă bună, zise ea. Acum, că ai dat peste cap Reşedinţa şi tot personalul din ea, o să ai nevoie de cineva care să pregătească mâncarea. Având în vedere cine suntem, tot o să fie o fantomă.
Pentru prima oară de când se cunoscuseră, Quinn zâmbi. Îi transforma în întregime chipul de obicei enigmatic, constată Somerville în sinea ei.