— Prea bine, domnule Quinn. O să ai tot ce‑ţi pot pune eu la dispoziţie. E o făgăduială.
— Un ultim lucru... Ajunseseră pe trotuar; maşina poliţiei aştepta. Dacă tipii dau telefon sau dacă rămân ceva mai mult pe fir, fără patrule motorizate care să se‑ndrepte cu mare tărăboi către cabină...
— Ştim şi noi asta, domnule Quinn. Dar va trebui să avem oameni în civil care să se îndrepte spre sursa apelului. Au să fie foarte discreţi, aproape invizibili. Dar dacă am putea zări numărul maşinii... sau să facem rost de o descriere a înfăţişării... asta ar reduce treaba la două‑trei zile.
— Să nu fiţi văzuţi, îl avertiză Quinn. Omul din cabină o să fie într‑o tensiune de nedescris. Nu vrem nici unul să înceteze legătura. Asta ar însemna probabil că s‑au hotărit să lase totul baltă şi să‑şi ia tălpăşiţa fără alte urme decât un cadavru.
Cramer dădu din cap, îi strânse mâna şi se urcă în maşină.
Peste treizeci de minute îşi făceau apariţia tehnicienii, nici unul în uniforma Telecomului, dar prezentând cu toţii legitimaţii autentice. Quinn le făcu un semn amabil cu capul, ştiind că erau cu toţii de la MI‑5, serviciul de securitate, şi aceştia se puseră imediat pe treabă. Erau foarte îndemânatici şi rapizi. De altfel, cea mai mare parte a operaţiei era realizată la centrala din Kensington.
Unul dintre tehnicieni, ţinând în mână baza telefonului demontat din sufragerie, ridică uşor din sprâncene. Quinn se făcu că nu observă. Încercând să introducă un microfon, omul dăduse peste un altul deja instalat. Însă ordinele sunt ordine; îl introduse şi pe al lui lângă cel american, realizînd astfel o nouă colaborare anglo‑americană în miniatură. La 21.30, Quinn avea la dispoziţie firul urgent, postul ultraizolat la care să‑l transfere pe răpitorul adevărat dacă acesta avea să i se adreseze vreodată. Cel de‑al doilea post fu legat permanent de centrala de la ambasadă, ca să fie folosit pentru „posibilii" ce urmau să apară. Cel de‑al treilea rămânea pentru telefoanefe care urmau să se dea din apartament.
În subsolul ambasadei americane din Grosvenor Square era o activitate mult mai intensă. Existau deja zece posturi şi toate erau ocupate. Zece tinere, unele americane, altele englezoaice, stăteau pregătite şi aşteptau.
O a treia operaţie se desfăşura la centrala telefonică din Kensington, unde poliţia instală un ofiţer care să urmărească toate apelurile de la postul urgent al lui Quinn. Kensington era o centrală electronică modernă, localizarea avea să fie rapidă, în opt până la zece secunde. La ieşirea din centrală, apelurile către postul urgent mai aveau două derivaţii, una spre centrul de comunicaţii al MI‑5 din Cork Street, Mayfair, celălalt spre subsolul ambasadei Statelor Unite, unde centrala avea să se transforme în post de ascultare după ce răpitorul avea să fie identificat.
La treizeci de secunde după plecarea grupului de englezi, sosea şi tehnicianul american al lui Lou Collins ca să înlăture toate microfoanele britanice proaspăt instalate şi să le regleze pe cele ale Agenţiei. În felul acesta, atunci când vorbea altfel decât la telefon, Quinn avea să fie ascultat doar de amicii săi americani. „Frumoasă încercare", observă Seymour peste o săptămână în timp ce bea un pahar la Clubul Brook împreună cu colegul său de la MI‑5.
La ora 22.00, comentatorul de ştiri a reţelei ITN, Sandy Gaster, îşi aţintea privirea în obiectivul aparatului de filmat, în timp ce se stingeau ultimele sunete ale Big Benului, şi anunţa comunicatul către răpitori. Numerele de telefon rămaseră pe ecran pe tot parcursul anunţului despre răpirea lui Simon Cormack, anunţ care nu spunea prea multe dar spunea, totuşi ceva.
În salonul casei liniştite, la patruzeci de mile depărtare de Londra, patru oameni tăcuţi şi încordaţi urmăreau emisiunea de la televizor. Şeful traduse rapid în franceză pentru doi dintre ei. De fapt, unul era belgian iar celălalt corsican. Cel de‑al patrulea n‑avea nevoie de nici o traducere. Vorbea engleza foarte bine, dar cu pronunţatul accent afrikaaner din Africa de Sud natală.
Cei doi din Europa nu cunoşteau deloc engleza, iar şeful le interzisese cu desăvârşire să iasă din casă înainte de a se fi încheiat afacerea. El era singurul care pleca şi venea, totdeauna prin garajul lipit de casă, totdeauna în aceeaşi limuzină Volvo, prevăzută acum cu anvelope şi numere de circulaţie noi numerele originale şi legitime. Nu pleca niciodată fără perucă, barbă, mustaţă şi ochelari de culoare închisă. Câtă vreme lipsea, ceilalţi aveau instrucţiuni stricte să nu se arate în nici un fel la vedere, nici măcar la fereastră, şi să nu răspundă cu nici un preţ oricui ar fi venit să bată la uşă.
În timp ce emisiunea de actualităţi trecea la situaţia din Orientul Mijlociu, unul din europeni întrebă ceva. Şeful dădu din cap.
— Demain, răspunse el, mâine dimineaţă.
Peste noapte, în subsolul ambasadei aveau să fie recepţionate mai bine de două sute de apeluri. La toate s‑a răspuns atent şi curtenitor, dar numai şapte dintre ele i‑au fost transferate lui Quinn. Acesta răspunse de fiecare dată cu un glas voios şi prietenos, adresându‑i‑se celui de la celălalt capăt al firului cu „prietene" sau „amice" şi explicându‑i că „oamenii lui" erau pur şi simplu obligaţi să îndeplinească plicticoasa formalitate de a stabili cu certitudine că autorul telefonului îl avea cu adevărat pe Simon Cormack. Şi îl rugă pe fiecare să‑l sune din nou pentru a‑i da răspuns la o întrebare foarte simplă. N‑a mai revenit nici unul. Într‑o perioadă de acalmie, de la ora trei până la răsăritul soarelui, dormi ca o pisică timp de patru ore.
Sam Somerville şi Duncan McCrea rămaseră alături de el toată noaptea. Sam comentă asupra performanţei sale reţinute de la telefon.
— Nici n‑a început încă, îi spuse el liniştit.
Tensiunea însă da. Cei doi mai tineri o şi resimţeau.
Puţin după miezul nopţii, Kevin Brown, care luase avionul de prinz de la Washington, ateriza şi el la Heathrow împreună cu o echipă de opt agenţi FBI. Avertizat, un Patrick Seymour exasperat era de faţă ca să‑i întâmpine. Îi prezentă ofiţerului superior o dare de seamă asupra evenimentelor petrecute până la ora 23.00, când plecase la aeroport. Inclusiv instalarea lui Quinn într‑o zonă aleasă de acesta în detrimentul lui Winfield House şi situaţia la zi a interceptării telefoanelor.
— Ştiam eu că e un dobitoc care se dă mare, bombăni Brown auzind de tot talmeş‑balmeşul de pe aleea de la Winfield House. Trebuie să ne aşezăm pe capul nemernicului că altfel cine ştie ce renghiuri mai e în stare să ne joace. Să mergem la ambasadă. O să dormim pe nişte paturi pliante instalate chiar acolo, la subsol. Dacă sonatul ăsta trage vreo băşină, vreau s‑o aud; clar şi limpede.
În sinea lui, Seymour oftă adânc. Auzise de Kevin Brown şi ar fi preferat să se lipsească de vizita lui. Acum, cugetă el, avea să fie chiar mai rău decât îşi închipuise. Când ajungeau la ambasadă, la ora 1.30 noaptea, tocmai se primea cel de‑al o sută şaselea apel fals.
***
Mai existau şi alţi oameni care au dormit pe apucate în noaptea aceea. Comandantul Williams de la S.O.13 şi un individ pe nume Sidney Sykes. Şi‑au petrecut orele de întuneric confruntându‑se într‑o sală de anchetă a postului de poliţie Wandsworth din sudul Londrei. Celălalt ofiţer de faţă era şeful secţiei vehicule al brigăzii crime Grave, ai cărui oameni îl depistaseră pe Sykes.