Pentru un infractor de duzină de teapa lui Sykes, cei doi bărbaţi din partea cealaltă a mesei simple erau nişte barosani şi, la capătul unei ore, era deja un om foarte înspăimântat. După care lucrurile începură să meargă şi mai rău.
Secţia vehicule, urmând descrierea pusă la dispoziţie de zilierul constructor din Leicester, depistase firma de recuperare a vehiculelor avariate care transportase Tranzitul accidentat în urma fatalei îmbrăţişări cu excavatorul. De îndată ce fusese stabilit că vehiculul avea şasiul deformat şi era bun de scos din circulaţie, firma îl oferise înapoi proprietarului. Dar, cum costul de a‑l aduce înapoi la Leicester cu un camion‑platformă depăşea valoarea maşinii, acesta refuzase categoric. Firma îl vânduse lui Sykes drept fier vechi pentru cimitirul lui de maşini de la Wandsworth. Echipele de cercetare ale secţiei vehicule îşi petrecuseră toată ziua întorcând pe dos cimitirul.
Descoperiseră un butoi pe trei sferturi plin cu ulei negru uzat, ale cărui adâncimi mlăştinoase dăduseră la iveală douăzeci şi patru de plăcuţe cu numere de înscriere în circulaţie, 12 perechi care se potriveau perfect, toate făcute în cimitirul lui Sykes şi autentice ca o bancnotă de trei lire. O nişă de sub podeaua biroului prăpădit dezvăluise un teanc de treizeci de documente de înscriere în circulaţie, toate aparţinând unor automobile şi furgonete care îşi încetaseră existenţa doar pe hârtie.
Escrocheria lui Sykes se baza pe achiziţionarea unor vehicule accidentate, scoase din circulaţie de cei de la asigurări, şi anunţarea proprietarului că el, Sykes, urma să‑i informeze pe cei de la Swansea că acesta îşi încetase existenţa, nemaifiind decât un morman de fiare vechi; după care comunica la Swansea exact contrariul că îl cumpărase de la fostul proprietar. Computerul din Swansea avea să consemneze acest lucru drept „fapt". Dacă maşina era chiar iremediabil avariată, Sykes cumpăra pur şi simplu actele legale, care puteau fi apoi folosite pentru orice vehicul de acelaşi tip şi marcă aflat în circulaţie, vehicul furat de prin câte o parcare de asociaţii mai iuţi de mână ai acestuia. Cu noile numere corespunzătoare documentelor de la maşina distrusă, maşina furată putea să fie după aceea revândută. Operaţiunea finală era de a şterge numerele originale de pe şasiu şi de pe blocul motor, de a grava unele noi şi de a turna destulă unsoare şi murdărie ca să‑l înşele pe clientul obişnuit. Bineînţeles că poliţia n‑avea cum să fie înşelată dar, atâta vreme cât toate tranzacţiile se făceau cu bani gheaţă, Sykes putea ulterior să nege nu numai că o vânduse, ba chiar că ar fi văzut‑o vreodată.
O variaţie a acestei escrocherii era de a lua o furgonetă cum era Tranzitul, aflată în bună stare cu excepţia şasiului strâmb, de a‑i tăia porţiunea distorsionată, a‑i acoperi partea lipsă cu o bucată de longrină şi a o repune în circulaţie. Ilegal şi periculos, dar astfel de furgonete puteau probabil să mai circule încă vreo câteva mii de mile până să se desfacă în bucăţi.
Confruntat cu mărturiile zilierului de la construcţii, ale firmei de recuperări care‑i vânduse epavă maşinii drept fiare vechi în schimbul a douăzeci de lire şi cu urmele numerelor vechi dar adevărate de pe şasiu şi motor; şi informat de asemenea în ce acţiune fusese utilizată furgoneta, Sykes pricepu că se băgase într‑o belea mare de tot şi făcu o declaraţie completă.
Omul care cumpărase Tranzitul, îşi aduse el aminte după ce‑şi scormoni bine mintea, se plimbase într‑o zi prin curte, acum şase săptămâni, şi, când îl întrebase ce dorea, îi spusese că era în căutarea unei furgonete ieftine. Din întâmplare, Sykes tocmai terminase de reciclat şasiul Tranzitului albastru, vopsit de‑acuma în verde. La capătul unei ore, omul pleca din curte lăsându‑i în schimb trei sute de lire bani peşin. Nu‑l mai văzuse niciodată de atunci. Cele cincisprezece bancnote de douăzeci de lire se făcuseră praf de mult.
— Descrierea? îi ceru comandantul Williams.
— Încerc, încerc, se văită Sykes.
— Dă‑ţi toată silinţa, îl sfătui Williams. O să facă să‑ţi treacă mult mai uşor tot restul vieţii.
Înălţime mijlocie, statură mijlocie. În jur de cincizeci de ani. Chip şi maniere dure. Glasul lipsit de eleganţă şi nu era originar din Londra. Păr roşcat putea să fie perucă, dar una foarte bună. De altfel, avea pălărie, cu toată arşiţa de la sfârşitul lui august. Mustaţă, mai închisă la culoare decât părul putea să fie lipită, dar foarte bine. Şi ochelari de culoare închisă. Nu de soare, cu sticle obişnuite albastre, cu ramă de baga.
Cei trei aveau să‑şi mai petreacă alte trei ore cu desenatorul poliţiei. Chiar înainte de ora mesei de dimineaţă, comandantul Williams aducea cu sine portretul la Scotland Yard şi i‑l arăta lui Nigel Cramer. La ora nouă, acesta îl prezenta, la rândul lui, comitetului COBRA. Nenorocirea era că cel din fotografie putea să fie oricine. Şi cu asta pista se termina.
— Ştim că la maşină a mai umblat cineva, un mecanic mai bun decât Sykes, explică Cramer comitetului. Şi că un zugrav de firme a pictat inscripţia firmei Barlow de pe ambele părţi. Trebuie să fi fost depozitată pe undeva, într‑un garaj cu dispozitive de sudură. Dar dacă facem un apel la public, au să‑l vadă şi răpitorii şi au să‑şi piardă capul, au să o şteargă şi au să‑l lase pe Simon Cormack mort.
S‑a căzut de acord ca descrierea să fie trimisă la toate posturile de poliţie fără ca presa şi marele public să fie implicate.
Andrew „Andy" Laing îşi petrecu noaptea cercetând din ce în ce mai nedumerit dosarele tranzacţiilor bancare până când, înainte de mijirea zorilor, nedumerirea făcu loc certitudinii tot mai pronunţate că avea dreptate şi că nu putea să existe nici o altă explicaţie.
Andy Laing era şeful serviciului de credit şi marketing de la filiala Jiddah a Băncii de Investiţii a Arabiei Saudite, instituţie fondată de guvernul saudit pentru a se ocupa de cea mai mare parte a astronomicelor sume de bani în care se scăldau ţinuturile acelea.
Cu toate că era o proprietate saudită şi avea un comitet de direcţie cu preponderenţă saudit, BIAS angajase prin contract mai mult funcţionari din străinătate, cel mai mare furnizor de personal fiind banca Rockmann‑Queens din New York, de unde fusese trimis şi Laing.
Acesta era tânăr, entuziast, conştiincios şi ambiţios, dornic să îşi facă o carieră în domeniul bancar şi se bucura că fusese detaşat în Arabia Saudită. Avea un salariu mai bun decât la New York, un apartament atrăgător, câteva iubite în sânul marii comunităţi de expatriaţi din Jiddah, nu‑l deranja interdicţia alcoolului şi se înţelegea de minune cu toţi colegii.
Chiar dacă sediul BIAS era la Riad, filiala cea mai activă era la Jiddah, capitala comerţului şi afacerilor din Arabia Saudită. În mod normal, cu o seară în urmă Laing ar fi trebuit să plece din clădirea albă cu creneluri care aducea mai mult cu o fortăreaţă a Legiunii străine decât cu sediul unei bănci şi să se ducă la Hyatt Regency de pe aceeaşi stradă ca să bea ceva. Dar mai avea de încheiat două dosare şi preferase să mai stea o oră jn plus ca să nu‑i mai rămână pe a doua zi.
Aşa se face că era încă la biroul lui atunci când apăruse bătrinul mesager arab, cu căruţul plin de formularele scoase din computerul băncii, pe care le distribuia în fiecare birou executiv pentru a fi rezolvate a doua zi. Aceste formulare conţineau înregistrările tranzacţiilor de peste zi, încheiate de diferitele departamente ale băncii. Bătrânul aşeză meticulos un teanc de formulare pe biroul lui Laing, dădu din cap şi se retrase. Laing strigă un „Shukran" voios în urma lui se mândrea că se purta întotdeauna curtenitor cu personalul arab de serviciu şi continuă să‑şi vadă de lucru.