După ce termină, aruncă o privire spre hârtiile de lângă el şi scoase o exclamaţie agasată. I se aduseseră nişte formulare greşite. Cele de lângă el erau înregistrările de intrări şi ieşiri ale depunerilor şi retragerilor din toate conturile majore deschise la bancă. De acestea se ocupa şeful serviciului operaţii, nu cel de la credit şi marketing. Le luă şi se îndreptă cu ele spre biroul gol al şefului serviciului operaţii, domnul Amin, colegul său din Pakistan, care lucra pe acelaşi coridor.
Pe drum, aruncă o privire la foile din mână; ceva îi atrase atenţia. Se opri, se întoarse şi începu să cerceteze înregistrările filă cu filă. Din toate reieşea acelaşi tipar. Se aşeză la computer şi îi ceru să verifice înregistrările din conturile a doi clienţi. Tiparul era mereu acelaşi.
Către dimineaţă era de‑acuma sigur că nu putea să existe nici o îndoială. Ce avea el în faţă era o fraudă majoră. Coincidenţele erau mult prea bizare. Puse formularele pe biroul domnului Amin şi se hotărî să plece cu prima ocazie la Riad cu avionul pentru o întrevedere personală cu colegul lui american, directorul general Steve Pyle.
În timp ce Laing străbătea străzile întunecate ale Jiddahului îndreptându‑se spre casă, cu opt fusuri orare mai la apus Comitetul de la Casa Albă îl asculta pe doctorul Nicholas Armitage, psihiatrul experimentat care tocmai sosise în Aripa de Vest, venind de la Locuinţa executivă.
— Domnii mei, până în prezent trebuie să vă spun că şocul a afectat‑o pe Prima Doamnă într‑un grad mai mare decât pe Preşedinte. Dînsa continuă tratamentul cu medicamente sub supravegherea doctorului personal. Preşedintele are, fără îndoială, un temperament mai puternic, dar mă tem că încordarea începe să‑şi spună deja cuvântul şi au şi început să se arate primele semne evidente ale traumei părinteşti post‑răpire.
— Ce semne, doctore? se interesă Odell fără nici o ceremonie.
Psihiatrul căruia nu‑i plăcea să fie întrerupt şi nici nu era niciodată atunci când le ţinea prelegeri studenţilor îşi drese glasul.
— Trebuie să înţelegeţi că, în cazurile acestea, mama se poate uşura, din fericire, vărsind lacrimi sau chiar făcând crize de isterie. Părintele masculin suferă însă adesea mai mult pentru că resimte, pe lângă normala îngrijorare pentru soartă copilului răpit, şi un profund sentiment de vinovăţie, de autoînvinovăţire, apărut din convingerea că e într‑un anume fel răspunzător, că ar fi trebuit să facă mai mult, să ia mai multe măsuri de precauţie, să aibă mai multă grijă.
— Dar nu e logic, protestă Morton Stannard.
— Nu‑i vorba de nici o logică aici, spuse doctorul. E vorba de simptomele traumei, agravate de faptul că Preşedintele era este extrem de ataşat de fiul său, că, de fapt, îl iubeşte foarte mult. Adăugaţi la asta şi sentimentul de neputinţă, incapacitatea de a face ceva. Până în prezent, fără nici un contact de la răpitori, normal că nici nu ştie dacă băiatul lui mai e măcar sau nu în viaţă. E încă prematur, desigur, dar nu se întrevăd nicidecum şanse de ameliorare.
— Răpirile astea pot să dureze săptămâni de zile, zise Jim Donaldson. Omul de care vorbim este şeful nostru executiv. La ce schimbări putem să ne aşteptăm?
— Încordarea va mai slăbi puţin atunci când se va stabili primul contact şi dacă se va obţine dovada că Simon mai este în viaţă, răspunse doctorul Armitage. Dar această uşurare nu va dura prea mult. Pe măsură ce va trece timpul, starea se va agrava. Solicitarea va atinge punctul maxim şi va da naştere iritabilităţii. Vor apărea insomnii acestea pot fi însă combătute cu medicamente. În cele din urmă se va ajunge la apatie în problemele de serviciu ale părintelui...
— În cazul nostru e vorba de conducerea unei afurisite de ţări, observă Odell.
— ...şi lipsă de concentrare, pierderea memoriei în problemele de guvernare. Într‑un cuvânt, domnilor, Preşedintele îşi va concentra cea mai mare parte a gândurilor asupra fiului său şi o altă bună parte asupra stării soţiei. În unele cazuri, chiar după rezolvarea cu succes a cazurilor de răpire, părinţii au fost aceia care au avut nevoie de o perioadă îndelungată, de luni şi ani de zile, de tratament post‑traumatic.
— Cu alte cuvinte, constată procurorul general Bill Walters, n‑o să avem decât o jumătate de Preşedinte, şi poate că nici atât.
— Ei, hai, n‑o lua chiar aşa, interveni ministrul de finanţe Reed. Ţara asta a mai avut şi altădată preşedinţi pe masa de operaţii, în incapacitate totală de a o conduce. Trebuie să‑i preluăm noi îndatoririle, să rezolvăm toate treburile aşa cum ar fi dorit prietenul nostru şi să încercăm să‑l deranjăm cât mai puţin posibil.
Dar optimismul lui stârni prea puţine reacţii pozitive. Brad Johnson se ridică.
— De ce dracu' nu iau odată legătura nemernicii ăştia? întrebă el. Au trecut aproape patruzeci şi opt de ore.
— Cel puţin avem un negociator instalat în aşteptarea primului apel, spuse Reed.
— Şi avem o prezenţă în număr mare la Londra, adăugă Walters. Domnul Brown a sosit acolo împreună cu echipa lui de la Birou de acum două ore.
— Ce naiba face poliţia britanică, bodogăni Stannard. De ce nu reuşeşte să‑i găsească pe nemernicii ăştia?
— Trebuie să nu uităm că n‑au trecut decât patruzeci şi opt de ore nici măcar atât, observă secretarul de stat Donaldson. N‑o fi ea Marea Britanie tot atât de mare cât SUA, dar are cincizeci şi patru de milioane de locuitori şi o grămadă de locuri în care să te poţi ascunde. Aţi uitat cât l‑a ţinut Armata de eliberare simbioneză pe Patty Hurst, cu tot FBI‑ul de pe urmele sale? Luni de zile.
— Haideţi să fim realişti, domnilor, rosti Odell tărăgănat, problema e că n‑avem cum să facem mai mult.
Asta şi era problema; că nu exista nimeni care să poată face ceva.
***
Băiatul despre care tocmai vorbeau îşi petrecea a doua noapte în captivitate. Chiar dacă n‑avea de unde să ştie, pe culoarul din faţa celulei cineva stătea de pază toată noaptea. O fi avut ea pivniţa zidurile din ciment turnat, dar răpitorii erau hotăriţi să‑i pună un căluş ca să‑l liniştească în cazul în care s‑ar fi hotărât să strige şi să urle. Simon însă se feri să facă această greşeală. Se hotărâse să‑şi înnăbuşe temerile şi să se poarte cu cea mai mare demnitate. Făcu două duzini de exerciţii de gimnastică, urmărit de un ochi sceptic prin vizor. Simon nu avea ceas plecase la antrenament fără el şi începuse să piardă noţiunea timpului. Lumina ardea în permanenţă dar când i se păru că venise miezul nopţii nu greşea decât cu două ore se ghemui în pat, îşi trase pătura peste cap ca să se ferească de lumină şi se adânci în somn. În timp ce el adormea, la ambasada ţării sale din Grosvenor Square, la o depărtare de patruzeci de mile, se primeau ultimele zece‑douăsprezece telefoane false.
Lui Kevin Brown şi echipei lui de opt duri nu le ardea de somn. Supersonicul îi adusese în alt fus orar, iar orologiile lor biologice erau rămase încă pe ora Washingtonului, cu cinci ore mai devreme decât la Londra.
Brown insistase ca Seymour şi Collins să‑i arate centrala telefonică de la subsol şi postul de ascultare din ambasadă, aflat într‑un birou de la marginea complexului, în care tehnicienii americani britanicilor nu li se permisese accesul instalaseră nişte difuzoare în perete, care să redea sunetele înregistrate de nenumăratele microfoane din apartamentul din Kensington.
— Avem două microfoane în salon, îl informă Collins pe Brown fără nici o tragere de inimă.
Nu vedea de ce să‑i explice tehnicile Companiei unuia de la Birou, dar dacă aşa erau ordinele! Şi, de fapt, apartamentul din Kensington era, în orice caz, „consumat" din punct de vedere operativ.