— Dacă vreun ofiţer superior de la Langley îşi stabileşte baza acolo, bineînţeles că microfoanele sunt dezactivate. Dar dacă avem de chestionat vreun sovietic, microfoanele care nu se văd sunt mai puţin inhibante decât un magnetofon în funcţiune. Salonul este zona principală de chestionare. Dar mai există două şi în dormitorul principal Quinn doarme în el, dar nu în clipa de faţă, după cum o să auziţi şi altele în cele două dormitoare mici şi în bucătărie. Din respect pentru domnişoara Somerville şi pentru McCrea, omul nostru, le‑am scos din funcţiune pe cele din camerele lor. Dar dacă Quinn intră în oricare din ele pentru o discuţie confidenţială, putem să le reactivăm oricând, răsucind butoanele de aici şi de aici.
Collins le arătă două butoane de la pupitrul de comandă.
— În orice caz, şi dacă vorbeşte cu unul din ei în afara razei de acţiune a microfoanelor, e de presupus că au să vină să ne dea raportul, nu? întrebă Brown.
Collins şi Seymour încuviinţară.
— Apoi, mai avem şi cele trei telefoane, continuă Collins. Unul este noul post pentru comunicările urgente. Quinn are să‑l folosească doar atunci când o să fie convins că vorbeşte cu răpitorii autentici, nu în alte scopuri. Toate conversaţiile de la telefonul acesta au să fie interceptate de englezi la centrala din Kensington şi transmise prin difuzorul de aici. Al doilea telefon este o derivaţie directă din camera lui, pe care o foloseşte acum cu unul dintre aceia pe care îi credem impostori, dar poate că nu e. Şi firul ăsta trece prin centrala Kensington. Al treilea este un telefon obişnuit, interceptat şi el, dar probabil că va fi folosit numai dacă Quinn o să vrea să dea el un telefon.
— Vrei să spui că englezii ascultă şi ei toate astea? îl întrebă Brown cu un ton acru
— Numai telefoanele, îi răspunse Seymour. Trebuie să ne asigurăm de colaborarea lor în ceea ce priveşte telefoanele în fond centralele le aparţin. În plus, pot să contribuie în direcţia tiparului vocii, a defectelor de vorbire, a accentelor regionale. Şi, bineînţeles, urmărirea trebuie să fie efectuată de ei, direct de la centrala Kensington. N‑avem nici un fir care să nu fie interceptat între apartament şi subsolul nostru.
Collins tuşi.
— Ba avem, zise el, dar funcţionează numai pentru microfoanele din încăperi. Avem de fapt două apartamente în clădirea respectivă. Tot ce e prins de microfoanele din camere se transmite prin nişte legături interioare în cel de‑al doilea apartament, mai mic, pe care îl avem la subsol. Chiar şi în clipa de faţă am un om acolo. La subsol, cuvintele sunt distorsionate şi transmise prin ultrascurte la ambasadă, unde sunt recepţionate, decodate şi trimise aicea jos.
— Le transmiteţi prin radio pe o distanţă de numai o milă? întrebă Brown.
— Domnule, Agenţia mea se înţelege foarte bine cu englezii. Dar nici un serviciu secret din lume nu îşi transmite informaţiile direct prin intermediul legăturilor terestre de sub un oraş pe care nu îl controlează.
— Deci, britanicii pot să asculte conversaţiile telefonice, dar nu şi ce se discută în cameră, se veseli Brown.
Se înşela însă amarnic. De cum aflase de apartamentul din Kensington, de refuzul de a‑i accepta pe cei doi inspectori şefi metropolitani în apartament şi de înlăturarea microfoanelor proprii, MI‑5 îşi făcuse socoteala că trebuia să mai existe încă un apartament american în clădire, care să transmită cele aflate din interogarea sovieticilor până la centrul de control al CIA, aflat pe undeva prin altă parte. În nici o oră toate documentele clădirii erau studiate şi micul apartament de la subsol localizat. La miezul nopţii, echipa de instalatori descoperise deja firele de legătură care treceau prin sistemul central de încălzire şi îşi instalase postul de intercepţie într‑un apartament de la parter al cărui locatar fusese invitat politicos să îşi ia un scurt concediu pentru a fi de folos Majestăţii Sale. În zorii zilei nu exista nimeni care să nu fie ascultat.
Omul lui Collins de la ELINT spionajul electronic Ż, care se afla la pupitru, îşi ridică de pe urechi căştile.
— Quinn tocmai a terminat convorbirea, anunţă el. Acuma stau de vorbă între ei. Vreţi să‑i ascultaţi, domnule?
— Bineînţeles, îi răspunse Brown.
Tehnicianul transferă conversaţia ce se desfăşura în salonul din Kensington de la ascultarea la cască la cea prin difuzoarele de pe pereţi. Se auzi imediat glasul lui Quinn.
— ...ar fi grozav. Mulţumesc, Sam. Cu lapte şi cu zahăr.
— Credeţi că o să mai sune? Era McCrea.
— Nu. Plauzibil, dar nu prea îmi miroase. Quinn.
Cei din ambasadă se întoarseră să plece. În mai multe birouri alăturate fuseseră instalate paturi de campanie. Brown era hotărât să fie la post la orice oră. Desemnă doi dintre cei opt oameni ai echipei sale care să rămână în schimbul de noapte. Era ora 2.30.
Aceeaşi discuţie, atât de la telefon cât şi din încăpere, fusese ascultată şi transmisă la centrul de comunicaţii al MI‑5 din strada Cork. La centrala Kensington poliţia ascultase doar ceea ce se vorbise la telefon, stabilind în opt secunde că apelul provenea de la o cabină telefonică din apropiere de Paddington, şi trimisese imediat un poliţist civil de la postul de poliţie din cartier, aflat la două sute de metri de acolo. Fu arestat un bătrân cu o boală mintală cu antecedente.
La ora nouă dimineaţa în cea de‑a treia zi, una dintre operatoarele din Grosvenor Square răspundea la un nou apel. Glasul era al unui englez, grosolan şi tăios.
— Fă‑mi legătura cu negociatorul.
Fata se înverzi. Nu mai folosise nimeni cuvântul până atunci. Îşi păstră glasul cât mai suav cu putinţă.
— Aveţi legătura, domnule.
Quinn ridică receptorul la jumătatea primului ţîrîit.
— Cineva întreabă de negociator. Doar atât, se grăbi să spună fata în şoaptă.
Peste o jumătate de secundă avea legătura. În difuzoare se auzi glasul adânc, liniştit al lui Quinn.
— Salut, amice. Ai vrut să vorbeşti cu mine?
— Dacă‑l vrei pe Simon Cormack înapoi, o să te coste. O groază. Acum ascultă aici la mine...
— Nu, prietene, tu ai să mă asculţi pe mine. Am primit deja o duzină de telefoane false pe ziua de azi. Înţelegi că există o sumedenie de nebuni pe lumea asta, nu? Aşa că fă‑mi o favoare o simplă întrebare...
În Kensington, urmăritorii făcură „intercepţia" în opt secunde. Hichin, Hartfordshire... o cabină publică... la gară. Cramer transmise informaţia la Yard în zece secunde; poliţia din Hichin se puse mai greu în mişcare. Omul lor porni cu maşina după treizeci de secunde, se dădu jos la două colţuri de gară după un minut şi se îndreptă spre cabinele telefonice la 141 de secunde după începerea convorbirii. Prea târziu. Omul stătuse la aparat treizeci de secunde şi era de‑acum cu trei străzi mai departe, pierdut în aglomeraţia de dimineaţă...
McCrea se uită uluit la Quinn.
— I‑aţi închis telefonul, exclamă el.
— A trebuit, îi răspunse Quinn laconic. Până să fi terminat depăşeam deja timpul.
— Dacă îl mai ţineai la telefon, observă Sam, poate că l‑ar fi prins poliţia.
— Dacă e omul nostru, vreau să‑l fac să aibă încredere, nu să‑l bag în sperieţi nu încă, îi răspunse Quinn şi rămase tăcut.
Părea complet relaxat; cei doi însoţitori ai săi erau încordaţi amândoi şi se holbau la telefon de parcă imediat ar fi putut să înceapă să sune din nou. Quinn ştia că omul n‑avea cum să mai dea telefon mai înainte de două ore. Cu multă vreme în urmă, învăţase pe câmpul de luptă atâta lucru: dacă n‑ai nimic altceva de făcut decât să aştepţi, atunci relaxează‑te.