În Grosvenor Square, Kevin Brown fusese trezit de unul din oamenii lui şi dăduse fuga la postul de ascultare, la timp ca să audă sfârşitul convorbirii, ultimele cuvinte ale lui Quinn.
— ...e numele cărţii? Dă‑mi mai târziu un telefon ca să‑mi răspunzi. Eu o să aştept, amice. Şi acum, salut.
Collins şi Seymour venită şi ei şi ascultară toţi trei înregistrarea. Trecură apoi la difuzorul din perete şi o auziră pe Sam Somerville exprimându‑şi părerea.
— Chiar aşa, bodogăni Brown.
Auziră şi răspunsul lui Quinn.
— Imbecilul, exclamă Brown. Încă două minute şi puteau să pună mâna pe ticălos.
— Pun mâna pe unul, observă Seymour. Ceilalţi au băiatul.
— Deci îl prind pe unul şi‑l conving să spună unde‑i vizuina, zise Brown, pocnindu‑se vânjos cu pumnul peste palma cealaltă.
— Pesemne că au un termen. Şi noi folosim aşa ceva dacă vreunul din reţea e prins cumva. Dacă nu se întoarce la ascunzătoare în, să zicem, nouăzeci de minute, având în vedere aglomeraţia, ceilalţi ştiu că a fost prins. Îl elimină pe băiat şi se evaporă.
— Uite ce e, domnule, oamenii ăsta n‑au nimic de pierdut, adăugă Seymour spre iritarea lui Brown. Chiar dacă ar veni ei singuri ca să‑l dea înapoi pe Simon, şi tot ar încasa‑o pe viaţă. Au omorât doi oameni de la servicul secret şi un curcan britanic.
— Quinn ăsta ar face mai bine să ştie ce face, zise Brown şi ieşi.
La ora 10.15, în uşa celulei lui Simon Cormack de la subsol se auziră trei lovituri puternice. Simon îşi puse gluga. Când şi‑o scoase, pe peretele de lângă uşă era o bucată de carton:
CÎND ERAI MIC ŞI TE DUCEAI LA NANTUCKET ÎN VACANŢĂ MĂTUŞA EMILY ÎŢI CITEA DIN CARTEA EI PREFERATĂ.
CE CARTE ERA?
Simon rămase cu ochii holbaţi la bucata de carton. Simţi cum îl cuprindea un val de uşurare. Cineva vorbise cu tatăl lui la Washington. Cineva încerca să‑l scape. Încercă să‑şi stăpânească lacrimile, dar acestea îi inundau ochii. Cineva îl urmărea prin vizor. Îşi trase nasul; n‑avea nici măcar o batistă, îşi aminti de mătuşa Emily, sora tatălui său, impecabilă în rochiile ei până la gât, care‑l ducea la plimbare pe plajă, îl aşeza pe iarbă şi îi citea despre animale care vorbeau şi se purtau ca oamenii. Se smiorcăi din nou şi începu să strige răspunsul spre vizor. Acesta se închise. Uşa se întredeschise şi o mână cu mănuşă neagră apăru de după ea şi retrase cartonul.
Omul cu vocea grosolană reveni la orele 13.30. Legătura de la ambasadă s‑a făcut pe loc. Apelul a fost localizat în 11 secunde de la o cabină dintr‑un magazin universal din Milton Keynes, Buckinghamshire. În momentul în care un poliţist civil de la postul de poliţie din Milton Keynes ajungea la cabină şi se uita în jurul ei, cel care dăduse telefonul plecase de 90 de secunde. La telefon nu pierduse nici o clipă.
— Cartea, scrîşnise el. Se numeşte Vîntul din sălcii.
— În ordine, amice, eşti omul pe care îl aşteptam. Acuma notează numărul ăsta, închide şi dă‑mi telefon de la altă cabină. E un fir care ajunge numai şi numai la mine. Trei‑şapte‑zero; zero‑zero‑patru‑zero. Ţine legătura, te rog. Acum salut.
Şi închise din nou. De data aceasta îşi ridică fruntea şi se adresă către perete.
— Collins, poţi să anunţi Washingtonul că ăsta‑i omul nostru. Simon e în viaţă. Tipii vor să discute. Poţi să demontezi centrala de la ambasadă.
Îl auziră foarte bine. Îl auziră cu toţii. Collins se folosi de legătura codificată cu Weintraub la Langley, care îl anunţă pe Odell, iar acesta pe Preşedinte. Nu peste multe minute, centralistele din Grosvenor Square erau trimise la plimbare. Mai venise un ultim apel, o voce nechezată şi plângăreaţă.
— Suntem Armata de eliberare proletară. Îl deţinem pe Simon Cormack. Dacă America nu‑şi distruge armele nucleare...
Glasul fetei de la centrală sună ca melasa care se prelinge.
— Iubitule, spuse ea, du‑te dracului.
— Aţi făcut la fel, zise McCrea. Iar i‑aţi închis telefonul.
— Are dreptate, spuse Sam. Oamenii ăştia pot să fie nişte dezaxaţi. Nu crezi că tratamentul ăsta l‑ar putea supăra atât de tare încât să‑i facă ceva lui Simon Cormack?
— Posibil, îi răspunse Quinn. Dar sper să am dreptate, şi sunt convins că am. Nu sună a terorişti politici. Mă rog să fie vorba doar de un infractor profesionist.
Rămaseră cu toţii cu gura căscată.
— Şi ce‑i aşa de grozav la un infractor de profesie?
— Nu prea mult, recunoscu Quinn care, în mod ciudat, părea foarte uşurat. Dar un profesionist nu lucrează decât pentru bani. Pe care deocamdată nu îi are.
CAPITOLUL ŞAPTE
Răpitorul nu mai dădu telefon decât la ora 18.00. Între timp, Sam Somerville şi Duncan McCrea stătuseră aproape fără încetare cu ochii pe telefon, rugându‑se ca oricine ar fi fost acela, să dea telefon din nou şi să nu întrerupă comunicarea.
Numai Quinn părea să aibă capacitatea de a se relaxa. Stătea întins pe canapeaua din salon, cu pantofii scoşi, şi citea o carte. Anabasis de Xenofon, dădu Sam raportul cu glas scăzut din camera ei. O adusese cu el din Spania.
— N‑am auzit niciodată de ea, bodogăni Brown în subsolul ambasadei.
— Este despre tactica militară, îl informă Seymour plin de bunăvoinţă, scrisă de un general grec.
Brown scoase un mormăit. Ştia despre greci că sunt membri ai NATO, dar asta era tot.
Poliţia britanică era mult mai ocupată. Două cabine publice, una în Hichin, un mic şi cochet târguşor de provincie de la capătul de nord al comitatului Hertfordshire, cealaltă în noul cartier al oraşului Milton Keynes, au fost vizitate de oamenii tăcuţi ai Scotland Yardului şi cercetate cu de‑amănuntul pentru a preleva amprentele. Erau zeci şi zeci dar, cu toate că n‑aveau de unde să ştie, nici una nu‑i aparţinea răpitorului, care purtase mănuşi chirurgicale de culoarea pielii.
S‑au făcut cercetări discrete în vecinătatea cabinelor pentru a se descoperi dacă exista vreun martor care să fi văzut cine le folosise în momentele când se făcuseră apelurile. Ambele cabine făceau parte din câte un şir de trei sau patru şi erau folosite fără încetare. În plus, ambele locuri erau foarte aglomerate la orele respective. Cramer bombăni.
— Foloseşte orele cele mai aglomerate. De dimineaţă şi la prânz.
Benzile pe care era înregistrată vocea bărbatului de la telefon au fost duse unui profesor de filologie, expert în tiparele de vorbire şi originea accentelor, dar cel mai mult vorbise Quinn şi savantul îşi clătină capul cu regret.
— Foloseşte câteva straturi de şerveţele sau de pânză subţire pe deasupra receptorului, spuse el. Primitiv, dar foarte eficient. N‑are cum să inducă în eroare oscilografele de înregistrare a tiparului vocii dar şi eu, şi maşinile avem nevoie de mai mult material ca să discernem tiparele.
Comandantul Williams îi promise mai mult material când omul avea să mai telefoneze. În cursul zilei, şase case au fost puse sub observaţie discretă. Una din Londra, celelalte cinci în Comitatele Interioare. Toate erau case închiriate, şi toate pentru şase luni. Până la căderea nopţii, două au fost scoase din cauză: într‑una era un funcţionar bancar căsătorit, cu doi copii, care lucra cât se poate de legal la filiala din Londra a băncii Société Générale; iar în cealaltă un profesor german care făcea cercetări la Muzeul Britanic.
Până la sfârşitul săptămânii aveau să fie eliminate şi celelalte patru, dar piaţa caselor de închiriat producea un flux constant de tot mai multe „posibile". Aveau să fie verificate absolut toate.