— Dacă infractorii au cumpărat de fapt proprietatea, spuse Cramer comitetului COBRA, sau au închiriat una de la un proprietar bona fide, mă tem că toată treaba devine imposibilă. În ultimul caz nu există nici o urmă, în primul volumul caselor cumpărate în Sud‑Est într‑un singur an ne‑ar înghiţi toate resursele, timp de luni de zile.
În sinea lui, Nigel Cramer era de acord cu argumentul lui Quinn (pe care‑l ascultase pe bandă) că cel de la telefon suna mai mult a infractor profesionist decât a terorist politic. Cu toate acestea, continuă să‑i cerceteze pe toţi cei care încălcaseră legea din ambele tipuri, ceea ce avea să facă până la încheierea cazului. Chiar dacă răpitorii erau infractori din lumea interlopă. se putea foarte bine ca ei să‑şi fi făcut rost de carabina automată cehească de la vreun grup de terorişti. Cele două lumi se întâlneau uneori ca să facă afaceri.
Dacă poliţia britanică era ocupată până peste cap, pentru echipa din subsolul ambasadei problema o reprezenta tocmai lipsa oricărei activităţi. Kevin Brown se plimba ca un leu în cuşcă. Patru din oamenii lui erau întinşi pe paturile de campanie, în timp ce ceilalţi patru urmăreau lumina care avea să se aprindă de îndată ce unicul telefon special din apartamentul din Kensington, al cărui număr îl avea de‑acum răpitorul, începea să fie folosit. Lumina se aprinse la două minute după ora şase.
Spre uimirea tuturor, Quinn îl lăsă să sune de patru ori. Apoi răspunse, grăbindu‑se să vorbească el primul.
— Salut. Mă bucur că ai sunat.
— Cum ţi‑am zis, îl vrei pe Simon Cormack viu, o să te coste.
Acelaşi glas adânc, grosolan, gutural şi înnăbuşit de şerveţelele de hârtie.
— Foarte bine, să vorbim, spuse Quinn cu un ton prietenos. Pe mine mă cheamă Quinn. Doar Quinn. Poţi să‑mi dai şi tu un nume?
— Du‑te dracului.
— Haide, nu pe cel adevărat. Doar nu suntem idioţi nici unul din noi. Orice nume. Aşa ca să pot să spun, „Salut, Smith sau Jones...".
— Zack, spuse glasul.
— Z‑A‑C‑K? Asta‑i. Ascultă, Zack, trebuie să nu treci de douăzeci de secunde când vorbim, bine? Eu nu sunt vrăjitor. Umbrele ascultă şi urmăresc. Mai sună‑mă ca să mai discutăm peste două ore. De acord?
— Da, zise Zack şi închise telefonul.
Magicienii de la centrala Kensington îşi făcură „captura'" în şapte secunde. Altă cabină telefonică din centrul oraşului Great Dunmow, comitatul Essex, cu nouă mile mai la apus de autostrada M.11 dinspre Londra spre Cambridge. Ca şi în cazul celorlalte două oraşe de dinainte, la nord de Londra. Un târguşor mititel, cu un post de poliţie cu un efectiv redus. Ofiţerul în civil ajunse la şirul de trei cabine la optzeci de secunde după ce telefonul fusese închis. Prea târziu. La ora aceea, de închidere a magazinelor şi deschidere a cârciumilor, exista un adevărat furnicar de oameni, dar nici unul cu aerul că se ascunde sau cu perucă roşie, mustaţă şi ochelari cu lentile colorate. Zack alesese cea de‑a treia perioadă de aglomeraţie de peste zi, la asfinţit, pe înserat dar nu încă beznă pentru că noaptea cabinele telefonice sunt luminate înăuntru.
În subsolul ambasadei Kevin Brown făcu explozie.
— De partea cui dracu' se crede Quinn ăsta? întrebă el. Se poartă cu ticălosul de parcă ar fi cea mai aleasă mirodenie.
Cei patru agenţi îi ţinură isonul.
În Kensington, Sam Somerville şi Duncan McCrea puneau şi ei aceeaşi întrebare. Quinn se întinse însă pe canapea şi ridică doar din umeri, întorcându‑se la cartea pe care o citea. Spre deosebire de novici, ştia că are de făcut două lucruri: să încerce să pătrundă în mintea celui de la capătul firului şi să încerce să‑i câştige încrederea.
Bănuia deja că Zack nu era fraier deloc. Până în prezent, în orice caz, comisese prea puţine greşeli, altfel ar fi fost prins deja. Aşa că precis că ştia şi el că telefoanele îi erau supravegheate şi urmărite. Quinn nu‑i spusese nimic de care să nu fi avut deja cunoştinţă. Oferindu‑i un sfat cum să rămână în siguranţă şi libertate nu îl făcea în nici un caz pe Zack să acţioneze altfel decât ar fi făcut‑o chiar şi fără indicaţiile lui Quinn. Quinn încerca doar să construiască o punte, oricât de respingătoare era această activjtate, aşezînd primele cărămizi într‑o legătură personală cu un ucigaş care, aşa spera, îl va determina pe individ să creadă, aproape fără voie, că atât el cât şi Quinn aveau un ţel comun şi că autorităţile erau acelea care le stăteau împotrivă.
Din timpul anilor petrecuţi în Anglia, Quinn ştia că accentul american poate suna pentru urechile englezilor drept cel mai prietenos ton din lume. Poate din cauza tărăgănării. Mai amabilă decât tonul repezit al britanicilor. Quinn îşi accentuase tărăgănarea cu puţin peste nivelul său obişnuit. Era vital ca să nu‑i lase lui Zack impresia că îi vorbea de sus sau că îşi bătea joc de el. Şi tot atât de vital era să nu lase să‑i scape scârba faţă de acest om care răstignea pe cruce un tată şi o mamă aflaţi la trei mii de mile depărtare. Era atât de convingător, încât îl înşelă pe Kevin Brown.
Dar nu şi pe Cramer.
— Tare mi‑aş dori să‑l ţină pe ticălosul ăsta de vorbă măcar un pic mai mult, zise comandantul Williams. Ca unul din colegii noştri din provincie să apuce să‑l vadă la faţă, sau măcar maşina.
— Nu încă, îi spuse Cramer clătinând din cap. Problema este că aceşti detectivi de poliţie de la posturile mai mici din provincie nu sunt nişte agenţi experimentaţi când vine vorba de urmărirea oamenilor. Quinn o să încerce să prelungească perioadele de conversaţie mai târziu, în speranţa că Zack n‑are să observe.
Zack nu mai dădu nici un telefon în seara aceea; nici unul până a doua zi de dimineaţă.
Andy Laing îşi luă o zi liberă şi plecă la Riad cu o cursă internă saudită, unde căută şi izbuti să obţină o întrevedere cu directorul general Steve Pyle.
Blocul în care se găseau birourile BIAS din capitala saudită era departe de clădirea cu aspect de fortăreaţă a Legiunii străine din Jiddah.
După o aşteptare de treizeci de minute, fu poftit în cabinetul directorului general un şir de încăperi atât de luxoase încât, până şi preşedintele de la Rockman‑Queens care, cu şase luni în urmă, se oprise pentru o scurtă vizită trebuise să recunoască faptul că erau mai luxoase până şi decât locuinţa lui.
Steve Pyle era un director voinic şi deschis, care se mândrea cu modul patern în care îşi trata angajaţii mai tineri.
Îl salută pe Laing cu amabilitate dar şi cu oarecare uimire.
— Domnul Al‑Haroun nu m‑a anunţat de venirea ta, Andy, îi spuse el. Ţi‑aş fi trimis o maşină să te aştepte la aeroport.
Domnul Al‑Haroun era directorul din Jiddah, şeful saudit al lui Laing.
— Nu i‑am spus că vin, domnule. Pur şi simplu mi‑am luat o zi liberă. Cred că avem o problemă la noi şi am vrut să v‑o aduc personal la cunoştinţă.
— Andy, Andy, pe mine mă cheamă Steve, bine? Mă bucur că ai venit. Şi care‑i problema?
Laing nu adusese cu el formularele; dacă cineva de la Jiddah era implicat în escrocherie să le fi luat cu el însemna să dea totul în vileag. Dar îşi făcuse notiţe copioase. Îi luă o oră ca să‑i explice lui Pyle ce descoperise.
— Nu poate fi vorba de nici o coincidenţă, Steve, argumentă el. Cifrele astea n‑au altă explicaţie decât o fraudă bancară de proporţii.
Amabilitatea lui Steve Pyle dispăruse în timp ce Laing îi explică situaţia grea în care se afla.
— Andy, eşti un tânăr foarte atent. Foarte inteligent. Şi devotat. Apreciez acest lucru. Apreciez faptul că ai venit la mine cu această... problemă. Îl însoţi pe Laing până la uşă. Acum te rog să laşi totul în seama mea. O să mă ocup personal. Crede‑mă, o să ajungi foarte departe.