Andy Laing plecă din clădirea băncii şi se întoarse la Jiddah, îmbujorat de satisfacţie. Făcuse ceea ce era bine. Directorul general avea să pună capăt acestei pungăşii.
După plecarea lui. Steve Pyle dădu un singur telefon.
***
Cel de‑al patrulea apel al lui Zack, şi cel de‑al doilea pe firul special, sosi la ora nouă fără un sfert dimineaţa. Fu localizat la Royston, la hotarul de nord al comitatului Hertfordshire, acolo unde acesta se învecinează cu Cambridge. Ofiţerul de poliţie care sosea acolo după două minute era cu nouăzeci de secunde în întârziere. Şi nu era nici urmă de amprente.
— Quinn, hai să fim scurţi. Vreau cinci milioane de dolari, şi repede. Bancnote mici, folosite.
— Doamne, Zack, asta‑i al dracului de mult. Ştii cât cântăreşte asta?
O pauză. Zack era năucit de referinţa neaşteptată la greutatea banilor.
— Asta‑i, Quinn. Nu mă contrazice. Orice şmecherie şi noi putem oricând să‑ţi trimitem vreo două degete ca să revii pe calea cea bună.
În Kensington, McCrea se înecă şi fugi la baie. În trecere, dădu peste o măsuţă de cafea.
— Cine‑i cu tine? întrebă Zack.
— O umbră, îi răspunse Quinn. Ştii şi tu cum e. Imbecilii ăştia nu vor să mă lase singur, nu vezi?
— Eu am vorbit serios.
— Haide, Zack, nu‑i nevoie de aşa ceva. Suntem amândoi profesionişti. Nu‑i aşa? Hai să rămânem tot aşa, nu? Facem ce trebuie să facem, nici mai mult, nici mai puţin. Şi acum a expirat timpul. Închide.
— Tu vezi să aduci banii, Quinn.
— Trebuie să vorbesc cu tatăl pentru asta. Sună‑mă din nou peste douăzeci şi patru de ore. Apropo, cum se mai simte puştiul?
— Bine. Până în prezent.
Zack închise telefonul şi ieşi din cabină.
Stătuse la telefon treizeci şi una de secunde. Quinn puse receptorul în furcă. McCrea se întoarse în încăpere.
— Dacă mai faci aşa ceva încă o dată, i se adresă Quinn pe un ton liniştit, vă dau imediat afară pe amândoi şi‑mi bag picioarele şi în Agenţie şi în Birou.
McCrea avea un aer atât de spăşit, aproape gata să plângă.
În subsolul ambasadei, Brown îi aruncă o privire lui Collins.
— Omul tău a călcat în străchini, zise el. Şi, în orice caz, ce‑a fost cu zgomotul ăla pe fir?
Fără să mai aştepte răspunsul, formă numărul telefonului care lega direct subsolul de apartament. Îi răspunse Sam Somerville care îi povesti despre ameninţarea cu tăierea degetelor şi măsuţa lovită de McCrea cu genunchiul.
— Cine era? întrebă Quinn după ce Sam închisese.
— Domnul Kevin Brown, îi răspunse ea oficial.
— Cine e? întrebă Quinn.
Sam se uită la perete plină de nervozitate.
— Locţiitorul directorului adjunct al diviziei CI. de la Birou, spuse ea oficial, ştiind că Brown o asculta.
Quinn făcu un gest exasperat. Sam ridică din umeri.
La prânz, în apartament avea loc o conferinţă. Împărtăşeau cu toţii convingerea că Zack nu avea să mai dea nici un telefon până a doua zi de dimineaţă, pentru a permite americanilor să reflecteze la cererea sa.
Participau Kevin Brown, Seymour şi Collins. Precum şi Nigel Cramer, însoţit de comandantul Williams. Quinn îi cunoştea pe toţi, în afară de Brown şi de Williams.
— Poţi să‑i spui lui Zack că Washingtonul şi‑a dat acordul, spuse Brown. Ne‑a sosit acum douăzeci de minute. Eu personal sunt împotrivă, dar ei au fost de acord. Cinci milioane de dolari.
— Dar nu sunt eu de acord, zise Quinn.
Brown se uită la el cu gura căscată, de parcă nu‑i venea să‑şi creadă urechilor.
— Aha, tu nu eşti de acord, Quinn. Tu nu eşti de acord. Guvernul Statelor Unite este de acord, dar domnul Quinn, nu. Pot să te întreb cumva de ce?
— Pentru că este extrem de periculos ca să accepţi prima cerere a răpitorilor, spuse el pe un ton calm. Fă aşa ceva şi o să‑l determini să creadă că ar fi trebuit să ceară mai mult. Şi un om care crede aşa ceva, crede şi că a fost tras pe undeva pe sfoară. Dacă e psihopat, asta poate să‑l înfurie. Şi n‑are pe cine să‑şi verse furia, decât pe ostatec.
— Crezi că Zack e psihopat? întrebă Seymour.
— Poate că da, poate că nu, îi răspunse Quinn. Dar unul din acoliţii lui s‑ar putea să fie. Chiar dacă Zack e şeful şi s‑ar putea foarte bine să nu fie el un psihopat poate scăpa de sub control.
— Şi atunci ce sfat ne dai? întrebă Collins.
Brown mârîi.
— Suntem încă la început, îi răspunse Quinn. Cea mai bună şansă ca Simon Cormack să scape teafăr este să îi convingem pe răpitori de două treburi: că au stors de la familie maximum absolut pe care aceasta îl poate plăti şi că vor vedea banii respectivi numai dacă îl prezintă pe Simon viu şi nevătămat. Şi n‑au cum să‑ajungă la aceste concluzii în câteva secunde. Pe deasupra, mai e şi poliţia, care poate oricând să dea de un fir şi să ajungă la ei.
— Sunt de aceeaşi părere cu domnul Quinn, spuse Cramer. Poate să mai dureze vreo două săptămâni. Pare greu, dar e mai bine decât un caz pripit şi prost, al cărui rezultat să fie o eroare de judecată şi un băiat mort.
— Iar eu apreciez orice minut în plus pe care mi‑l lăsaţi la dispoziţie, adăugă comandantul Williams.
— Atunci eu ce să le spun la Washington? întrebă Brown.
— Să le spui, îl lămuri Quinn liniştit, că mi‑au cerut să duc tratative pentru eliberarea lui Simon şi că asta şi fac. Dacă vor să mă ia de la acest caz, foarte bine. N‑au decât să‑i spună asta Preşedintelui.
Collins tuşi. Seymour rămase cu ochii la podea. Întrunirea se terminase.
Când Zack telefona din nou, Quinn era plin de scuze.
— Uite ce‑i, am încercat să vorbesc personal cu Preşedintele Cormack. Dar n‑a fost chip. Omul e sub efectul sedativelor cea mai mare parte din vreme. Vreau să spun, trece prin momente infernale...
— Aşa că las‑o mai moale şi fă rost de bani, se răsti Zack.
— Am încercat, îţi jur. Uite care‑i treaba, cinci milioane e prea mult, n‑are atîţia bani gheaţă sunt toţi băgaţi în conturi bancare oarbe şi durează câteva săptămâni până să le lichideze. Treaba e că pot să‑ţi fac rost de nouă sute de mii de doari, şi asta încă foarte repede.
— Nici gând, mârîi glasul de la telefon. Voi, yankeii, puteţi să îi faceţi rost din altă parte iar eu pot să aştept.
— Da, sigur, ştiu, cum să nu, îi spuse Quinn cu seriozitate. Eşti în siguranţă. Curcanii umblă aiurea, asta‑i clar până acum. Dacă ai putea să mai reduci un pic... Băiatul e bine?
— Da.
Quinn putea să‑şi dea seama ce era în capul lui Zack.
— Trebuie să te întreb ceva, Zack. Nemernicii ăştia care stau pe capul meu mă pisează rău de tot. Întreabă‑l pe băiat cum îl chema pe cîinele lui ăla pe care l‑a avut de când era mic până la zece ani. Doar ca să ştim că e bine. Nu te costă nimic. Iar pe mine mă ajută mult.
— Patru milioane, se răsti Zack, Şi, la dracu', nici un sfanţ mai puţin.
Telefonul se întrerupse. Fusese dat din St. Neots, un oraş din sudul Cambridgeului, cu puţin mai la răsărit de hotarul comitatului cu Bedfordshire. Nimeni nu fusese zărit când ieşea din cabină, una dintre cele câteva aflate în faţa poştei principale.
— Ce faci? întrebă Sam curioasă.
— Îl pun sub presiune, îi răspunse Quinn fără nici o altă explicaţie.
Ceea ce Quinn înţelesese deja cu mai multe zile înainte era că, în cazul acesta, avea un atu care nu prea era la îndemâna negociatorilor. Bandiţii din Munţii Sardiniei sau din America Centrală puteau să reziste luni şi ani de zile dacă voiau. Nici un control al armatei, nici o patrulă a poliţiei n‑aveau cum să‑i descopere în dealurile acelea pline de văgăuni şi bine împădurite. Singurul pericol venea din partea elicopterelor.