În dens populata regiune din sud‑estul Angliei, Zack şi oamenii lui se găseau pe un teritoriu în care legile erau respectate adică ostil. Cu cât se ascundeau mai multă vreme, cu atât creşteau şansele, conform legii probabilităţii, de a fi identificaţi şi localizaţi. Aşa că presiunea asupra lor era de a încheia târgul şi de a o şterge cât mai repede. Trucul era să‑i facă să creadă că au câştigat, că au obţinut cel mai bun târg cu putinţă şi că nu era nevoie să‑şi omoare prizonierul când îşi luau tălpăşiţa.
Quinn conta pe ceilalţi din banda lui Zack poliţia ştia de la locul ambuscadei că erau cel puţin patru oameni care stăteau închişi în vizuină. Aceştia aveau să devină nerăbdători, cuprinşi de claustrofobie, şi în cele din urmă aveau să‑şi îndemne şeful să bată palma şi să termine odată, exact argumentul pe care urma să‑l folosească şi Quinn. Asaltat din două părţi, Zack avea să fie ispitit să ia ce se putea lua şi să dispară. Dar asta n‑avea să se întâmple înainte ca presiunea asupra răpitorilor să fi crescut mai mult.
Quinn sădise în mod deliberat două seminţe în mintea lui Zack: că el, Quinn, era băiat bun şi îşi dădea toată silinţa să încheie repede târgul dar era împiedicat de Orânduire îşi amintea ce mutră făcuse Kevin‑Brown şi se întreba dacă era în întregime minciună şi că Zack era în deplină siguranţă... până acum. Vrând să spună exact pe dos. Cu cât avea să aibă Zack somnul mai tulburat de coşmarul descoperirii de către poliţie, cu atât mai bine.
Profesorul de lingvistică ajunsese de‑acum la concluzia că Zack avea aproape sigur 45Ż50 de ani şi că era, probabil, şeful bandei. Nu exista nici o ezitare care să indice că ar fi trebuit să se consulte cu altcineva pentru a accepta propunerile. Era născut din rândurile clasei muncitoare, n‑avea o foarte bună educaţie şcolară şi provenea aproape sigur din zona Birminghamului. Dar accentul originar fusese diminuat de‑a lungul anilor de perioadele cât stătuse departe de Birmingham, posibil în străinătate.
Un psihiatru încercase să‑i facă portretul. Era în mod sigur sub tensiune, care creştea pe măsură ce se prelungeau convorbirile. Animozitatea faţă de Quinn scădea treptat, odată cu trecerea timpului. Era obişnuit cu violenţa n‑avusese nici urmă de ezitare sau mustrări de conştiinţă atunci când menţionase tăierea degetelor lui Simon Cormack. Pe de altă parte, era logic, viclean, prudent, dar nu speriat. Un individ periculos, dar nu nebun. Nu psiho şi nici „politic".
Aceste rapoarte ajunseră pe masa lui Nigel Cramer, care le trecu mai departe comitetului COBRA. Imediat au fost trimise copii la Washington, direct la comitetul de la Casa Albă. Alte copii au ajuns în apartamentul din Kensington. Quinn le citi şi, după ce‑le termină, i le dădu lui Sam.
— Ce nu pot eu să înţeleg, spuse ea lăsând din mână ultima pagină, este de ce l‑au ales tocmai pe Simon Cormack. Preşedintele vine dintr‑o familie înstărită, dar trebuie să mai fie şi alţi copii bogaţi care se plimbă prin Anglia.
Quinn, care descoperise deja motivul pe când stătea şi se uita la televizor în Spania, îi aruncă o privire dar nu‑i răspunse. Asta o călca pe nervi. Dar o şi intriga. Pe măsură ce treceau zilele, Sam descoperea că era din ce în ce mai intrigată de Quinn.
***
În cea de‑a şaptea zi de la răpire şi a patra de când Zack dăduse primul telefon, CIA şi SIS din Marea Britanie renunţară la serviciile agenţilor infiltraţi în toate organizaţiile teroriste europene. Nu aflaseră nimic în legătură cu modul de procurare a carabinei automate Skorpion de la aceste surse şi se renunţase la părerea că erau implicaţi terorişti politici. Printre grupările cercetate erau A.R.I. şi INLA, ambele irlandeze, şi în amândouă CIA şi SIS aveau agenţi adormiţi, a căror identitate nu aveau de gând să şi‑o dezvăluie reciproc; facţiunea Armata Roşie germană, succesoarea lui Baader Meinhof: Brigăzile Roşii italiene; Acţiunea Directă franceză; ETA spaniolă/bască; şi CCC belgian. Mai erau şi alte grupări mai mici şi mai trăznite, dar acestea au fost considerate mult prea neînsemnate pentru a fi putut organiza operaţiunea Cormack.
A doua zi, Zack era înapoi. Apelul venea de Ia una din cele câteva cabine de lângă o staţie service de pe autostrada M‑11, puţin mai la sud de Cambridge, şi a fost interceptat şi identificat în opt secunde, dar aveau să se mai scurgă şapte minute până să ajungă acolo un poliţist civil. În furnicarul de maşini şi de oameni care treceau primprejur, era o speranţă deşartă ca Zack să mai fie în apropiere.
— Cîinele, anunţă el cu glas repezit. Îl chema domnul Spot.
— Mulţumesc, Zack, spuse Quinn. Ai doar grijă de băiat şi o să încheiem afacerea chiar mai devreme decât crezi. Iar eu am veşti. Până la urmă oamenii de finanţe ai domnului Cormack pot să strângă unu virgulă două milioane de dolari, bani lichizi, şi încă foarte repede. Ia‑i, Zack.
— Du‑te dracului, lătră vocea de la capătul firului.
Dar se grăbea; intrase în criză de timp. Îşi reduse cererea la 3 milioane de dolari. Şi telefonul amuţi.
— De ce nu închei afacerea, Quinn? întrebă Sam.
Stătea pe marginea scaunului; Quinn se ridicase, gata să meargă la baie.
Întotdeauna se spăla, se îmbăia, se îmbrăca, se ducea la toaletă şi mânca după fiecare telefon al lui Zack. Ştia că o perioadă de vreme nu mai avea să urmeze nici un contact.
— Nu e vorba de bani, spuse Quinn în timp ce ieşea din încăpere. Zack nu e pregătit încă. O să înceapă iar să crească preţul, crezînd că e tras pe sfoară. Vreau să‑l mai subminez încă puţin; vreau să‑l pun şi mai mult sub presiune.
— Dar nu te gândeşti la presiunea asupra lui Simon Cormack? strigă Sam după el pe coridor. Quinn se opri şi se întoarse în uşă.
— Da, zise el cu sobrietate, şi asupra mamei şi a tatălui lui. N‑am uitat. Dar în cazurile acestea criminalii trebuie să creadă, să creadă cu adevărat, că spectacolul s‑a încheiat. Altfel se înfurie şi îi fac rău prizonierului. Am mai văzut aşa ceva şi altă dată. E, zău, mai bine mai încet şi mai cu uşurelul decât în cavalcadă ca la cavalerie. Dacă nu se poate rezolva în patruzeci şi opt de ore printr‑o arestare rapidă, se ajunge la un război al nervilor, ai răpitorului şi ai negociatorului. Dacă nu obţine nimic, i se urcă sângele la cap; dacă obţine prea mult şi prea repede, se gândeşte că a încurcat‑o şi amicii lui o să‑i spună şi ei exact acelaşi lucru. Aşa că iar i se urcă sângele la cap. Şi asta‑i rău pentru ostatec.
Cuvintele lui erau ascultate peste câteva minute, înregistrate pe bandă, de Nigel Cramer care dădu din cap aprobator. În două cazuri cu care avusese el de‑a face, trecuse prin aceeaşi experienţă. Într‑unul ostatecul fusese recuperat viu şi nevătămat, în celălalt fusese lichidat de un psihopat furios şi plin de ranchiună.
În subsolul ambasadei americane, cuvintele au fost ascultate în direct.
— Prostii, comentă Brown. Să facă odată târgul, pentru numele lui Dumnezeu. Să aducă băiatul înapoi acum. Şi după aia vreau să mă duc chiar eu după nenorociţii ăştia.
— Dacă scapă, lasă‑i mai bine în seama Met‑ului, îl povăţui Seymour. O să‑i găsească ei.
— Da, şi un tribunal britanic o să‑i trimită pe viaţă într‑o închisoare blândă. Ştii ce înseamnă pe viaţă aici? Paişpe ani, cu scăderile. Rahat. Ascultă la mine, domnule: nimeni, dar nimeni nu face aşa ceva fiului Preşedintelui meu şi după aia scapă. Într‑o bună zi treaba asta o să ajungă sigur o problemă a Biroului, aşa cum ar fi trebuit să fie de la bun început. Iar eu am să mă ocup de ea după legile din Boston.