Mitralierele sale americane Piccolo, cu încărcătoarele şi muniţiile lor, trebuiau să fie aduse la începutul noului an cu vaporul şi se făceau deja pregătiri pentru depozitarea şi punerea lor la punct până când aveau să fie distribuite şiiţilor. Aşa cum îi promisese lui Cyrus Miller, n‑avea nevoie de dolari SUA decât pentru cumpărăturile din străinătate. Conturile interne puteau fi reglate în riali.
Lui Steve Pyle îi prezentase însă cu totul altă poveste. Directorul general de la BIAS auzise de Easterhouse şi de influenţa de invidiat pe care acesta o avea asupra familiei regale şi fusese deosebit de flatat când, cu două luni în urmă, îl invitase să cineze împreună. Vederea legitimaţiei CIA superb falsificate pe care Easterhouse i‑o prezentase îl impresionase profund. Când te gândeşti că omul acesta nu era independent deloc, ci în realitate lucra pentru guvernul ţării sale şi că numai el, Steve Pyle, avea cunoştinţă de acest lucru.
— Am auzit zvonuri despre existenţa unui plan pentru răsturnarea casei regale, îi spusese Easterhouse cu gravitate. L‑am informat pe regele Fahd de descoperirile noastre. Maiestatea Sa a consimţit la o acţiune comună a Companiei cu forţele sale de securitate pentru a‑i demasca pe vinovaţi.
Pyle încetase să mai mănânce şi rămăsese cu gura căscată de uimire. Şi totuşi, lucrurile erau foarte plauzibile..
— După cum ştii şi dumneata, în ţara asta cu bani se poate cumpăra orice, inclusiv informaţiile. De ele avem noi nevoie şi fondurile normale ale poliţiei de securitate nu pot fi folosite. Pot să existe conspiratori şi printre poliţişti. Îl cunoşti pe prinţul Abdul?
Pyle dădu din cap. Vărul regelui, ministrul lucrărilor publice.
— Pe el l‑a însărcinat regele să ţină legătura cu mine, continuă colonelul. Prinţul a fost de acord ca toate fondurile de care avem nevoie noi toţi ca să depistăm conspiraţia să fie scoase din bugetul lui. Nu mai e nevoie să‑ţi spun că Washingtonul, până la cele mai înalte nivele, doreşte cu disperare ca acest guvern atât de prietenos să nu păţească nimic.
Şi în felul acesta banca, chiar dacă în persoana unui funcţionar foarte credul, îşi dăduse consimţământul să participe la crearea fondului respectiv. Practic, Easterhouse nu făcuse nimic altceva decât să introducă în computerul contabil al Ministerului lucrărilor publice, pe care îl instalase personal, patru instrucţiuni noi.
Una era aceea de a fi alertat propriul său terminal ori de câte ori ministerul emitea câte o trată pentru achitarea facturilor de la contractori. Suma acestor facturi achitate pe bază lunară era uriaşă; în zona Jiddah, ministerul finanţa şosele, şcoli, spitale, porturi maritime, stadioane sportive, poduri, trecători, construcţia de locuinţe în case şi blocuri.
Cea de‑a doua instrucţiune era de a se adăuga 10% în plus la fiecare plată, care să fie transferată în propriul său cont numeric de la sucursala Jiddah a BIAS. Instrucţiunile numărul trei şi patru erau de apărare: dacă ministerul s‑ar fi interesat de suma totală pe care o avea în contul de la BIAS, propriul computer i‑ar fi comunicat suma totală plus 10%. În sfârşit, dacă ar fi fost întrebat direct, Easterhouse ar fi putut să nege că avea cunoştinţă de aşa ceva şi să şteargă totul din memorie. Până în prezent strânsese în contul lui suma de patru miliarde de riali.
Laing obsevase faptul foarte straniu că, ori de câte ori BIAS, pe baza instrucţiunilor primite de la minister, efectua un transfer de credit către un contractor, un transfer analog de precis 10% din suma respectivă era efectuat din contul ministerului într‑un cont numeric de la aceeaşi bancă.
Escrocheria lui Easterhouse era o variaţie a potlogăriei cu cea de‑a patra casă de bani şi nu putea fi descoperită decât la revizia generală anuală a ministerului care urma să aibă loc în primăvara anului următor. (Escrocheria se bazează pe istoria cu proprietarul unui bar american care, deşi barul îi era mereu plin până la refuz, era convins că încasa cu 25% mai puţin decât ar fi trebuit. Aşa că îl angajase pe cel mai bun detectiv particular şi acesta se instalase într‑o încăpere de deasupra barului, făcuse o gaură în duşumea şi îşi petrecuse o săptămână întins pe burtă ca să urmărească ce se întâmpla dedesubt. După care venise, în sfârşit, şi‑i dăduse raportuclass="underline"
— Regret că trebuie să vă dezamăgesc dar personalul dumneavoastră de la bar este foarte cinstit. Fiecare dolar şi centimă pe care le încasează intră într‑una din cele patru case de bani.
— Cum vine asta, patru? întrebase proprietarul. Dar eu n‑am instalat decât trei.)
— Nu‑i doreşte nimeni nici un rău tânărului acesta, spuse Easterhouse, dar dacă va continua cu chestiile astea, dacă refuză să stea liniştit, nu crezi că e mai înţelept să‑l transferi înapoi la Londra?
— Nu‑i chiar aşa de uşor. De ce să plece fără să protesteze? întrebă Pyle.
— Sigur, spuse Easterhouse, e convins că pachetul lui a ajuns la Londra. Dacă îl cheamă Londra sau asta o să‑i spui dumneata o să plece ca un mieluşel. Celor de la Londra trebuie doar să le spui că vrei să fie transferat. Motivele: nu se potriveşte aici, a fost grosolan cu personalul şi a dăunat moralului colegilor. Mărturia o ai chiar în mâinile dumitale. Dacă face şi la Londra aceleaşi afirmaţii, nu va fi decât o dovadă a celor spuse de dumneata.
Pyle era încântat. Asta acoperea toate eventualităţile.
Quinn avea prea multă experienţă ca să nu‑şi închipuie că existau nu unul, ci chiar două microfoane în dormitorul său. Îi luă o oră ca să‑l găsească pe primul şi încă una că să‑l depisteze pe cel de‑al doilea.
Lampa uriaşă de alamă de pe masă avea un orificiu de un milimetru la bază. Orificiul acesta nu era câtuşi de puţin necesar; firul intra pe partea laterală. Orificiul era chiar dedesubt. Mestecă mai multe minute o bucată de gumă dintre cele pe care i le dăduse vicepreşedintele Odell pentru traversarea Atlanticului şi o înfundă bine în deschizătură.
În subsolul ambasadei, specialistul ELINT de serviciu la pupitrul de comandă se întoarse după câteva minute şi îl chemă pe unul din oamenii FBI‑ului. Nu mult după aceea Collins şi Brown erau şi ei la postul de ascultare.
— Unul din microfoanele din dormitor tocmai şi‑a încetat transmisia, îi anunţă tehnicianul. Cel de la baza lămpii de pe masă. Prezintă defecte...
— Defecte mecanice? întrebă Collins.
În ciuda reclamei producătorilor, tehnologia avea obiceiul de a se defecta la intervale regulate.
— S‑ar putea, îi răspunse cel de la ELINT. N‑am cum ştiu. Parcă mai funcţionează. Dar nivelul de recepţie a sunetului este zero.
— E posibil să‑l fi descoperit? întrebă Brown. Să fi pus ceva în el? E un pui de căţea tare şmecher.
— S‑ar putea, spuse inginerul. Vreţi să mergem acolo?
— Nu, îi răspunse Collins. Tot nu vorbeşte niciodată în dormitor. Doar stă întins pe spate şi reflectează. Oricum, îl avem pe celălalt, cel de la priza din perete.
În noaptea aceea, cea de‑a douăsprezecea de la primul telefon al lui Zack, Sam veni în camera lui Quinn, aflată în capătul opus dormitorului lui McCrea. La deschidere, uşa scoase un scârţîit uşor.
— Ce‑a fost asta? întrebă unul din agenţii FBI care stătea lângă tehnicianul din schimbul de noapte.