The Negotiator. Negociatorul

Tehnicianul ridică din umeri.

— Dormitorul lui Quinn. Balamaua de la uşă, fereastra. Poate că merge la toaletă. Are nevoie de aer proaspăt. Nu se aude nici un glas, vezi?

Quinn stătea întins în pat, liniştit în bezna aproape totală. Felinarele de stradă din Kensington dădeau prea puţină lumină în încăpere. Era aproape imobil, cu ochii ţintă în tavan, în pielea goală, doar cu sarongul înfăşurat în jurul mijlocului. Auzind scârţîitul uşii, întoarse capul. Sam stătea la intrare, fără nici o vorbă. Ştia şi ea de existenţa microfoanelor. Ştia că odaia ei nu era interceptată, dar era chiar alături de camera lui McCrea.

Quinn îşi coborî picioarele pe podea, îşi înnodă sarongul şi îi făcu semn cu degetul la buze ca să păstreze tăcerea. Se dădu jos din pat fără un sunet, îşi luă magnetofonul de pe noptieră, îi dădu drumul să meargă şi îl aşeză lângă o priză electrică aflată la trei metri de capul patului.

Tot fără să facă nici un zgomot, luă fotoliul mare din colţ, îl întoarse cu picioarele în sus şi îl aşeză deasupra magnetofonului, sprijinit de perete, acoperind cu nişte perne crăpăturile unde braţele acestuia nu ajungeau până la zid.

Fotoliul forma cele patru laturi ale unei cutii goale, celelalte două fiind formate de duşumea şi de perete. Magnetofonul se afla în interiorul cutiei.

— Acum putem să vorbim, murmură el.

— Nu vreau, îi răspunse Sam în şoaptă şi îşi întinse braţele.

Quinn o ridică şi o duse în pat. Sam rămase o clipă în şezut ca să‑şi scoată cămaşa de noapte de mătase. Quinn se întinse lângă ea. După zece minute făceau dragoste.

În subsolul ambasadei tehnicianul şi cei doi oameni de la FBI ascultau indiferenţi sunetul care venea din priza aflată la două mile depărtare.

— S‑a dus, spuse tehnicianul.

Cei trei auzeau respiraţia adâncă şi regulată a unui om care dormea profund, înregistrată în noaptea precedentă când Quinn lăsase magnetofonul lângă el pe pernă. Brown şi Seymour trecură şi ei pe la postul de ascultare. Nu se aşteptau să se întâmple nimic în noaptea aceea; Zack dăduse telefon în perioada de aglomeraţie de la ora şase gara Bedford, imposibil de reperat.

— Nu înţeleg, zise Patrick Seymour, cum poate să doarmă aşa omul ăsta, cu nivelul de tensiune la care este supus. Eu de două săptămâni de‑abia dacă am închis un ochi şi mă întreb când o să ajung să mai dorm din nou. Trebuie să aibă corzi de pian în loc de nervi.

Tehnicianul căscă şi clătină din cap. În mod normal, activitatea pe care o presta în Marea Britanie şi Europa în folosul Companiei nu îi cerea prea multe schimburi de noapte, în orice caz nu permanent ca acum.

— Da, aş vrea al dracului de mult să fac şi eu ce face dumnealui.

Brown se întoarse fără nici o vorbă şi reveni în biroul pe care şi‑l transformase în reşedinţă. Era de aproape 14 zile în oraşul ăsta împuţit şi, pe zi ce trecea, se convingea tot mai mult că poliţia britanică n‑avea să ajungă la nici un rezultat şi că Quinn se juca de‑a pisica cu un şobolan care n‑ar fi trebuit să se numere printre cei din rasa umană. Ei bine, Quinn şi amicii lui britanici n‑aveau decât să accepte să stea pe bucile lor colective până avea să ajungă să degere tot iadul; el îşi pierduse răbdarea. Se hotărî ca a doua zi să‑şi adune echipa chiar de dimineaţă şi să vadă dacă puţină activitate de detectiv de modă veche n‑avea să ducă mai repede la găsirea unui fir. N‑ar fi fost pentru prima oară când o puternică forţă poliţienească trecea cu vederea cine ştie ce detaliu cu totul minuscul.

CAPITOLUL OPT

Quinn şi Sam petrecură aproape trei ceasuri unul în braţele celuilalt, ba făcând dragoste, ba vorbind în şoaptă. Aproape tot timpul vorbi Sam, despre ea şi despre cariera ei la Birou. Îl avertiză pe Quinn asupra caracterului abraziv al lui Brown, care o alesese personal pentru această misiune şi se stabilise la Londra cu o echipă de opt oameni ca să „ţină lucrurile sub ochi".

Tocmai căzuse într‑un somn adânc şi fără vise, pentru prima dată în două săptămâni, când fu trezită de un ghiont al lui Quinn.

— E o bandă doar de trei ore, îi spuse el în şoaptă. O să se termine în 15 minute.

Sam îl sărută, se strecură în cămaşa de noapte şi se întoarse pe vârfuri în camera ei. Quinn luă fotoliul de la perete, plescăi de câteva ori pentru a da satisfacţie microfonului din zid, se întoarse în pat şi adormi de‑adevăratelea. Sunetele înregistrate în Grosyenor Square erau ale unui om adormit care îşi schimbă poziţia, se întoarce şi îşi reia somnul. Tehnicianul şi cei doi oameni de la FBI aruncară o privire spre pupitrul de comandă şi se întoarseră la cărţile lor de joc.

Zack dădu telefon la nouă şi jumătate. Suna mai brusc şi mai ostil decât în ziua trecută ca un om ai cărui nervi au început să se destrame, un om asupra căruia creştea presiunea şi care se hotărâse să o exercite şi el cumva, la rândul lui.

— Foarte bine, ticălosule, acuma ascultă bine la mine. Fără îmbrobodeli. M‑am săturat de ele. Sunt gata să închei târgul la două milioane de dolari, dar atât. Mai cere tu un singur lucru şi o să‑ţi trimit vreo două deşte. O să iau un ciocan şi‑o să‑i ciopîrţesc deştele de la mâna dreaptă nemernicului ăla să vedem dacă Washingtonului o să‑i mai placă de tine dup‑aia.

— Zack, linişteşte‑te, îl imploră Quinn cu toată seriozitatea. Ai reuşit. Ai câştigat. Aseară le‑am spus să facă rost de două milioane de dolari că altfel plec. Isuse, crezi că tu eşti cel obosit? Eu nici măcar n‑apuc să‑nchid un ochi de grijă că poţi să mă suni.

Zack păru să se liniştească la gândul că exista cineva cu nervii şi mai ferfeniţiţi decât ai lui.

— Încă ceva, bombăni el. Nu bani. Nu bancnote. Nemernici cum sunteţi, aţi fi în stare să‑mi puneţi microfoane în geantă. Diamante. Uite cum...

Vorbi încă zece secunde apoi închise. Quinn nu‑şi notă nimic. N‑avea nevoie. Totul era înregistrat pe bandă. Apelul fusese localizat într‑una din cele trei cabine publice alăturate din Saffron Walden, un târg comercial din Essexul de Vest, puţin mai lateral de autostrada M.11 care ducea de la Londra la Cambridge. Se scurseră trei minute până să ajungă un poliţist în civil lângă cabine şi de‑acuma erau toate goale. Cel care dăduse telefonul fusese înghiţit în mulţime.

La aceeaşi oră, Andy Laing lua masa de prânz la cantina personalului executiv al sucursalei BIAS din Jiddah. Îl însoţea prietenul şi colegul lui domnul Amin, directorul pakistanez pentru operaţii.

— Sunt foarte nedumerit, prietene, i se plângea tânărul pakistanez. Ce se întâmplă?

— Nu ştiu, îi răspunse Laing. Tu să‑mi spui mie.

— Ştii sacul poştal care pleca în fiecare zi de aici la Londra? Am avut o scrisoare urgentă pentru Londra, inclusiv nişte documente. Am nevoie de un răspuns urgent. Când o să‑l primesc? Mă tot întreb. De ce n‑a venit? M‑am interesat la biroul de expediţii de ce nu am nici un răspuns. Mi‑au spus ceva tare ciudat.

Laing îşi lăsă jos cuţitul şi furculiţa.

— Ce răspuns, amice?

— Îmi spun că e întârziat. Toate mesajele de aici pentru Londra sunt duse o zi la biroul din Riad înainte să pornească mai departe.

Laing îşi pierdu pofta de mâncare. Avea o senzaţie de gol în stomac, dar în nici un caz de foame.

— De când zici că se petrece treaba asta?

— Cred că de o săptămână.

Laing plecă de la cantină şi se întoarse la birou. Pe masă îl aştepta un mesaj de la directorul sucursalei, domnul Al‑Haroun. Domnul Pyle dorea să‑l vadă neîntârziat la Riad.

Luă cursa saudită de după‑amiază care făcea naveta de la Jiddah la Riad. Pe drum îi venea să se ia la palme. Mintea cea de pe urmă e foarte bună, numai dacă ar fi trimis pachetul pentru Londra cu poşta obişnuită... Îi adresase personal revizorului şef şi o scrisoare cu o asemenea adresă, şi încă scrisă chiar de mâna lui, sărea în ochi de la o poştă când scrisorile aveau să fie răspândite pe biroul lui Steve Pyle. Fu introdus în cabinetul acestuia exact după ce banca îşi închisese porţile pentru public.