The Negotiator. Negociatorul

Disputa era asupra hotărârii lui Zack de a încheia târgul cu negociatorul, ca să termine odată cu toată treaba, pentru o răscumpărare de două milioane.

Corsicanul obiectase şi, pentru că vorbeau amândoi franceza, belgianul tindea să fie de partea lui. Sud‑africanul se săturase, voia să plece acasă şi era de acord cu Zack. Principalul argument al corsicanului era că puteau să reziste o veşnicie. Zack ştia că nu era adevărat, dar îşi dădea seama că putea să ajungă într‑o situaţie foarte periculoasă dacă le‑ar fi spus că începuseră să dea semne de clacare şi că nu aveau cum să mai îndure mai mult de încă şase zile de inactivitate şi de plictis de moarte.

Aşa că îi linişti, îi împăcă, le spuse că se descurcaseră strălucit şi că doar în câteva zile aveau să devină bogaţi. Gîndul la tot bănetul acela îi calmă şi se liniştiră. Zack se simţi uşurat că totul se isprăvise fără nici o încăierare. Spre deosebire de cei trei oameni din casă, la el problema era nu plictiseala, ci stresul. De fiecare dată când era la volanul maşinii pe străzile aglomerate ştia că orice verificare întâmplătoare a poliţiei, sau o coliziune uşoară cu o altă maşină, sau un mic moment de neatenţie ar fi atras un poliţist cu cască albastră, care s‑ar fi uitat pe geamul maşinii şi s‑ar fi întrebat de ce purta perucă şi mustaţă falsă. Deghizarea mergea pe o stradă aglomerată, dâr nu la o distanţă de cincisprezece centimetri.

De câte ori intra într‑una din cabinele telefonice, avea imaginea mentală a vreunei greşeli întâmplătoare, a unei localizări mai rapide ca de obicei, a unui poliţist civil la numai câţiva metri, care să dea alarma prin radio şi să se îndrepte spre cabina în care se afla el. Zack purta armă şi ştia că avea să se folosească de ea pentru a scăpa. În cazul acesta însă, trebuia să abandoneze Volvo-ul, parcat întotdeauna la câteva sute de metri mai departe, şi să scape pe jos. Vreun membru mai idiot al mulţimii s‑ar fi putut să încerce să‑l oprească. Ajunsese într‑un asemenea hal că, ori de câte ori vedea vreun poliţist umblând pe străzile pe care şi le alesese pentru a da telefon, simţea că i se răsuceşte ceva în stomac.

— Du‑te să‑i duci puştiului mâncarea, îi spuse el sud‑africanului.

Simon Cormack era de cincisprezece zile în celula lui subterană şi de treisprezece de când răspunsese la întrebarea despre mătuşa Emily şi era sigur că tatăl lui încerca să‑l scoată de acolo. Îşi dădea seama acum ce înseamnă să stai în carceră şi se întreba cum izbutiseră unii să supravieţuiască luni şi chiar ani de zile. În închisorile de care auzise el cel puţin, la carceră aveau ustensile de scris, cărţi, uneori chiar şi televizor, ceva cu care să‑şi ocupe mintea. El nu avea nimic. Dar era un băiat tare şi hotărât să nu se dea bătut.

Făcea regulat exerciţii de gimnastică, forţându‑se să depăşească letargia prizonieratului, făcând genoflexiuni de zece ori pe zi, alergând pe loc de alte douăsprezece. Era tot în tenişi, şosete, pantaloni scurţi şi maiou şi îşi dădea seama că trebuie să fi mirosit îngrozitor. Folosea găleata pentru nevoi cu cea mai mare atenţie, ca să nu facă murdărie pe jos, şi era recunoscător că îi era golită la fiecare două zile.

Mîncarea era anostă, mai ales prăjeli şi hrană rece, dar suficientă. N‑avea, bineînţeles, nici un aparat de ras, aşa că îi crescuse o barbă răzleaţă şi mustaţă. Părul i se lungise; încerca să şi‑l pieptene cu degetele. Ceruse, şi până la urmă i se adusese, o găleată de plastic şi un burete. Nu‑şi dăduse niciodată seama până atunci câtă recunoştinţă poate să simtă un om pentru că i se oferea posibilitatea de a se spăla. Se dezbrăcase până la piele, lăsându‑şi chiloţii până la jumătatea lanţului de la gleznă, ca să nu şi‑i ude, şi se ştersese cu buretele din cap până în picioare, frecându‑se bine ca să‑şi cureţe pielea. Se simţise după aceea transformat. Dar nu încercase nici o manevră pentru a evada. Lanţul era imposibil de rupt; uşa solidă şi încuiată pe dinafară.

Între exerciţii, încerca să‑şi umple mintea cu tot felul de lucruri; recita toate poeziile pe care era în stare să şi le aducă aminte, se făcea că îşi dictează autobiografia unui stenograf invizibil, rememorând tot ce i se întâmplase până la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Şi se gândea la casa lui, la New Haven şi la Nantucket şi la Yale şi la Casa Albă. Se gândea la mami şi la tati şi ce mai făceau ei; spera că nu erau prea îngrijoraţi din cauza lui dar îşi închipuia că, de fapt, sunt. Numai dacă ar fi putut să le spună că era bine, în formă, că se gândea la ei...

Se auziră trei bătăi puternice în uşă. Se întinse după gluga cea neagră şi şi‑o trase peste cap. Masa de seară sau o fi fost micul dejun...?

***

În aceeaşi seară, dar după ce Simon Cormack adormise, pe când Sam Somerville se afla în braţele lui Quinn şi magnetofonul respira adânc în faţa microfonului din priză, cu cinci fusuri orare mai la apus, comitetul de la Casa Albă se întrunea în şedinţa de noapte. Pe lângă membrii obişnuiţi ai Cabinetului şi şefii de departamente, participau şi Philip Kelly de la FBI şi David Weintraub de la CIA.

Ascultară înregistrarea telefonului dat de Zack lui Quinn, glasul repezit al infractorului englez şi tărăgănarea liniştitoare a americanului care încerca să‑l calmeze, aşa cum făcuseră zilnic în ultimele două săptămâni.

După ce Zack isprăvi, Hubert Reed era verde la faţă.

— Dumnezeule, exclamă el şocat, daltă şi ciocan cu sânge rece. Omul ăsta e un animal.

— Ştim asta, îi spuse Odell. Dar, cel puţin, acum s‑a convenit asupra răscumpărării. Două milioane de dolari. În diamante. Vreo obiecţie?

— Bineînţeles că nu, răspunse Jim Donaldson. Ţara asta o să plătească suma cu uşurinţă, pentru fiul Preşedintelui. Mă surprinde doar că a durat două săptămâni.

— De fapt, e foarte repede, sau aşa mi s‑a spus, interveni Bill Walters.

Don Edmonds îl aprobă clătinând din cap.

— Vrem să ascultăm şi restul, înregistrările din apartament? întrebă vicepreşedintele.

Nu voia nimeni.

— Domnule Edmonds, ce părere ai despre ceea ce i‑a spus lui Quinn domnul Cramer de la Scotland Yard? Vreun comentariu de la oamenii dumneavoastră?

Edmonds îi aruncă o privire piezişă lui Philip Kelly, dar răspunse în numele Biroului.

— Oamenii noştri de la Quantico sunt de acord cu colegii lor britanici, spuse el. Acest Zack este la capătul puterilor, vrea să isprăvească, să facă schimbul. Tensiunea se simte în glas, de aici foarte probabil şi ameninţările. Sunt de acord cu analiştii de acolo şi asupra altei probleme. Că, după cum se pare, Quinn a stabilit un soi de empatie precaută cu animalul ăsta de Zack. Se pare că eforturile lui şi asta a luat două săptămâni Ż, continuă el aruncând o privire spre Jim Donaldson în timp ce vorbea, de a se prezenta ca fiind cel care încearcă să‑l ajute pe Zack, în timp ce noi, cei de aici şi cei de acolo, suntem oamenii răi care îi fac probleme, toate eforturile acestea au avut succes. Lucrul acesta poate să fie de o importanţă primordială în procesul de predare sigură şi fără pericole. Cel puţin aşa spun specialiştii în analiza glasului şi cei în psihologia comportamentală.